Deportarea sașilor din Sebeș în lagărele din Rusia. DOCUMENTE și povești cutremurătoare din vremea ”prieteniei” cu rușii

Deportarea sașilor din Sebeș în lagărele din Rusia: S-au împlinit 80 de ani de la deportările sașilor în Siberia și în alte lagăre din Rusia. Reprezentanții Arhivelor Naționale – Serviciul Județean Alba au prezentat o serie de documente din perioada respectivă.   

Potrivit documentelor cercetate de ei, aproape 1.500 de sași din Sebeș au fost incluși pe lista preliminară, de la bebeluși de o lună la bătrâni de 91 de ani.

272 dintre ei au fost predați armatei ruse ”prietene” și au ajuns în Siberia. O bună parte dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă, la cei dragi.

Al doilea război mondial nu s-a terminat odată cu încetarea focului. Primele victime ale ”salvatorilor” de la Est, au fost etnicii germani din toată țara.

Ultimul guvern necomunist din România, a fost somat de forțele sovietice de ocupație să ”îi mobilizeze” pe toți cetățenii români de etnie germană pentru a fi deportați în Uniunea Sovietică.

Deportarea sașilor din Sebeș în documentele Arhivei Naționale

Ordinul sovietic de deportare cerea ca toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, de etnie germană, să fie adunați sub pretextul unui recensământ.

Regele Mihai și guvernul au protestat oficial la 13 ianuarie 1945, odată cu primele deportări. Cereau să fie respectat Tratatul de armistițiu încheiat cu 5 luni înainte, care nu prevedea deportări.

”În cursul lunii ianuarie 1945, zeci de mii de sași din toată România au fost deportați în lagărele din Rusia.

Bărbații între 17-45 de ani și femeile între 18-30 de ani au fost trimiși pentru „reconstrucția U.R.S.S.”

În primele zile ale lunii au fost întocmite liste generale, pe baza registrelor parohiale evanghelice și romano-catolice, precum și a registrelor de stare civilă de la Primării.

1497 de persoane de naționalitate germană, cu vârsta între 1 lună și 91 de ani, au fost incluse în lista preliminară din Sebeș.

Peste 300 dintre ei trebuiau ridicați și trimiși în U.R.S.S.

Zilnic aveau loc razii, unde echipe formate din polițiști, soldați români și sovietici, identificau persoanele care îndeplineau condițiile de deportare și le escortau în localurile școlilor, care deveniseră loc temporar de detenție.

Mulți au încercat să obțină dispense pentru a nu pleca, invocând diferite motive (vezi documente), dar puțini au reușit.

În perioada 10-24 ianuarie 1945, 272 de persoane au fost predate „armatei aliate” și trimise în Siberia.

Din totalul celor care îndeplineau condițiile de deportare, au rămas acasă 68: femeile cu copii sub 1 an, infirmii și incapabilii de muncă, bolnavii netransportabili.

De asemenea, au fost exceptați cei căsătoriți cu persoane de alte naționalități, dar și specialiștii, cei care asigurau buna desfășurare a activității din fabrici.

În locul celor înscriși pe listă, dar care nu au fost găsiți acasă, s-a procedat la înlocuirea cu un membru al familiei.

Statisticile arată că aproape 1/4 dintre cei deportați nu s-au mai întors acasă” au precizat reprezentanții Arhivelor din Alba.

G4Media a publicat povestea Katarinei Meitert, spusă la 85 de ani. Înregistrarea audio are valoarea unui document la prima mână și este o mărturie despre ororile aproape necunoscute pentru generația tânără, ale debutului istoriei comuniste a României și despre viața și moartea într-un stat totalitar.

Katarina s-a stins într-un cămin pentru etnicii germani din Sibiu.

Deportarea sașilor din Sebeș în lagărele din Rusia: Sebeșul, lagăr temporar

În urmă cu 80 de ani, Sebeşul, ca și celelalte localităţi din Transilvania cu cetățeni de etnie germană, a fost scena unor abuzuri şi atrocităţi gândite şi puse în practică de armata de ocupaţie sovietică, în ciuda protestelor autorităţilor române.

După „schimbarea taberelor” petrecută la 23 august 1944 şi până la deportarea în masă a etnicilor germani din România în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică nu a mai trecut mult timp.

Începând din luna septembrie, la presiunile ruşilor, autorităţile locale au organizat lagăre de detenţie pentru populaţia germană, care, după sute de ani nu mai era privită cu ochi buni acasă, în Transilvania.

Nici Sebeşul nu a făcut excepţie, devenind un lagăr temporar pentru saşii din oraş şi din localitățile din jur.

În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1945 a început pregătirea pentru punerea în aplicare a ordinului de ridicare a saşilor din Sebeş. Comisia pentru ridicarea acestora era formată din cinci ofiţeri sovietici, conduşi de locotenentul NKWD Andrei Trifunovici Evleev şi trei ofiţeri români.

Pentru arestarea saşilor au fost mobilizaţi 20 de soldaţi de la unitatea de Cavalerie din oraş.

La Sebeş, ridicarea efectivă a început în dimineaţa zilei de 15 ianuarie 1945 şi a fost coordonată de poliţia locală asistată de soldaţi români şi sovietici. Ridicările au continuat şi în cursul nopţii.

Până în 16 ianuarie după-amiază au fost adunaţi toţi saşii care figurau pe listele întocmite de comisie, cu excepţia puţinilor care au reuşit să se ascundă.

Duminică, 20 ianuarie 1945, la ora 15.00, 795 de etnici saşi adunaţi din toată zona, printre care şi 177 de sebeșeni, au traversat oraşul încolonaţi şi escortaţi de soldaţii ruşi până la gară, unde au fost înghesuiți în 7 vagoane de marfă.

De acolo, au luat drumul Uniunii Sovietice, care pentru mulţi dintre ei a fost fără întoarcere.

Drumul a durat 4-5 săptămâni, în gerul iernii, înghesuiţi ca animalele în celebrele „bou-vagon”, în condiţii insalubre şi improprii, astfel încât unii dintre ei au murit încă din timpul drumului.

Destinaţiile au fost lagărele de muncă din Voroșilovgrad (astăzi Lugansk în Ucraina), Donbas, Krasnodon (astăzi Sorokyne în Ucraina), Krivoi Rog și, chiar mai departe, ca cele din zona munţilor Urali de la Kungur, Krasnokamsk, Perm şi Celiabinsk.

Au urmat cinci ani grei, plini de lipsuri, cu muncă grea și umilinţe fizice şi psihice. Dintre sebeşeni, Katharina Ludwig, Katharina Mai, Gerda Wahl, Gerhardt Braich, Walter Dahinten, Wolfgang Heitz, Günter Krasser, Bruno Mühsam, Karl Adolf Spech şi Michael Wagner au murit în timpul deportării.

Cei care au supravieţuit au revenit la Sebeş, după cinci ani, în luna decembrie 1949.

La întoarcere, au fost marginalizaţi şi-au găsit proprietăţile confiscate, iar atelierele şi întreprinderile pe care le deţineau familiile lor naționalizate, fiind constrânși să se adapteze la o viaţă grea, plină de umilinţe”, a transmis centrul cultural din Sebeș, care a organizat o comemorare.

Sursă documente: Arhivele Naționale Alba