Festivalul de Teatru ”Povești”. Recomandări Alba24 despre cum să dormi în sală, cum să faci poze pe ascuns și cum să o tai de la spectacol, dacă nu-ți place

Dacă tot începe Festivalul de Teatru ”Povești” de la Alba Iulia, și dacă directorul manifestării cultural-artistice, Ioana Bogățan, tot s-a plâns de publicul local că așa și pe dincolo, Alba24 vă propune un mic ghid de comportament la spectacole. Să fim și noi un public civilizat, să vorbească despre noi peste hotare domnul Marcel, doamna Maia și alți domni și doamne care joacă în spectacolele din festival. Să nu mai zică despre noi că suntem un public de festival și că în rest nu prea servim evenimente culturale… Așa că, pe durata festivalului, ați putea ține cont, alături de noi, de aceste mici recomandări, desprinse după 11 ani de festival de teatru la Alba Iulia:

1. Mobilul. Pe durata reprezentațiilor, publicul este rugat să își închidă telefoanele mobile, pentru a se evita confuziile cu coloana sonoră a spectacolelor. Bine, am zis așa, dar nu e obligatoriu. Doar necunoscătorii o fac. Dumneavoastră le puteți pune pe vibrație. În acest fel, puteți răspunde, aplecați printre scaune și vă puteți lăuda aproximativ în șoaptă în fața interlocutorilor că sunteți la teatru și nu puteți vorbi. În același timp, nici nu ratați momentul în care cei de pe scaunele apropiate vă apreciază cu priviri invidioase ultimul model de telefon apărut pe piață, pe care vi-l permiteți ”la liber”, nu la ofertă, ca fraierii, cu abonament pe doi ani.
2. Critica. Pe durata reprezentațiilor, nu vă dați cu părerea despre spectacole. De exemplu: ”Bă, ui că nu și-au învățat ăștia rolul!” Există situații, cum ar fi spectacolele lectură, unde actorii au voie să citească textul. Este chiar recomandat să-l citească. Adică ei citesc cu voce tare (intonație, tot tacâmul) iar publicul ascultă… Bine, asta ar fi o explicație oficială. Adevărul e că sunt și actori care au intrat pe pile la Teatru (și tot așa au terminat) și care nu sunt capabili să țină minte… ați prins ideea. Pentru ei s-a inventat termenul de spectacol lectură.
3. Aplauzele. Să zicem că vă aflați în situația (imposibilă, puțin probabilă) în care nu vă place spectacolul. În aceste condiții, ca să nu vă plictisiți, încercați acest mic joc: fiți pe față la pasajele muzicale și începeți să aplaudați pe ritm. Încercați pe cât posibil să îi faceți și pe ceilalți să vă urmeze, legănându-vă ușor spre vecinii din lateral și uitându-vă insistent la ei. Până la urmă vor ceda. Aplauzele pe ritmul muzicii din spectacol reprezintă ceva atât de rar încât actorii vor povesti multă vreme prin țară experiența unică pe care le-ați oferit-o.
4. Dormitul. Asta este o problemă doar în cazul în care aveți obiceiul să sforăiți. Într-un moment de maximă tragedie, când actorul dă tot ce l-a învățat Stanislavski, ar fi neplăcut să fiți auziți șuierând sau grohăind (depinde dacă sunteți bas sau bariton) de directoarea festivalului. Aici vorbesc din experiență. Dacă însă nu aveți o problemă cu sforăitul, trebuie totuși să fiți atent unde puneți capul. N-ați vrea să ieșiți de la spectacol cu cifra locului din față imprimată în negativ pe frunte.
5. Revelația. Există spectacole pe parcursul cărora vă va chinui întrebarea legată de unde l-ați mai văzut pe unul sau pe altul dintre actori. Îl știți din vedere, apare la televizor dar nu mai știți pe ce canal și la ce emisiune. Sau poate în filme… În formele extreme, această problemă vă abate cu totul atenția de la subiect și de la jocul actorilor. Mai bine întrebați de la început în jur, poate știe cineva. Apoi, mândru, îi puteți explica și copilului: ”uite-l tati pe Marcel Iureș”.
6. Copiii. Dacă n-aveți cu cine lăsa copiii și decideți să îi aduceți cu dumneavoastră la spectacolele pentru adulți, trebuie neapărat să le explicați fiecare fază, cu voce tare dar în același timp prefăcut șoptită, ca să vadă cei din jur că dumneavoastră ați înțeles. ”Ai văzut ce i-a tras una? Ăla e tipul de la început care s-a prefăcut nebun să-l răzbune pe tacsu… Pe dracu! N-ai înțeles nimic! Ăla era prietenul lui! De ce nu te-oi fi dus tu cu maică-ta la flamenco, nu pot să înțeleg! Asta-i întrebarea!”
7. Plecatul. Când vă alegeți locurile, încercați să vă poziționați cât mai aproape de ieșire sau de capetele rândului, partea dinspre culoar. Nu se știe niciodată dacă vă place sau nu spectacolul. În caz că nu e pe gustul dumneavoastră, e bine să puteți pleca fără să fiți nevoit să deranjați un rând întreg care se preface că lui îi place. Dacă n-ați prins loc bun de plecat, se poate pleca și de pe un loc mai central. Ridicați-vă și ușor cocoșat, ca și când din poziția aia nu deranjați pe nimeni, călcați peste oricine vă stă în cale până la culoar, cerându-vă zgomotos scuze. Când mai aveți câteva scaune, uitați-vă fix în întunericul sălii și spuneți unui cunoscut imaginar: ”N-am ce face, chiar îmi pare rău că plec dar trebuie să-l iau pe Kevin de la flamenco, s-a dus cu maică-sa”.
8. Filmatul. Și pozatul. După cum unele fructe erau mai bune pentru că erau interzise, cum ar fi bananele care erau mai bune pe vremea lui Ceaușescu, chiar și verzi, așa și la teatru: există tabuuri, chestii pe care n-ai voie să le faci, de aia trebuie neapărat să le încerci. Una ar fi filmatul și alta pozatul. În ciuda avertismentelor, faceți cât mai multe filme și fotografii, neapărat cu blitz, să vedeți bine cefele celor din față. Apoi postați imediat pe facebook și tăguiți-vă cu actorul preferat cât este încă în spectacol și nu are cum să riposteze: ”feeling entertained at Teatru”.
9. Sfârșitul. Aici trebuie să fiți pe fază pentru că aveți o singură șansă. Dacă simțiți că spectacolul se apropie de final, și unul dintre actori face o pauză mai lungă de 2 secunde, se poate ca spectacolul să se fi terminat. Fiți cel care aplaudă primul și arătați-le celorlalți că sunteți un avansat, un cunoscător. Dacă nu s-a terminat și ați aplaudat degeaba, nu vă lăsați. Dași din cap aprobator, mimând că de fapt ați aplaudat un înțeles ascuns pe care tocmai l-ați prins și nu sfârșitul. Rostiți ca pentru dumneavoastră: ”Tare! Sunt tari ăștia, domle!”
10. Serios. Să mergem la teatru și aplaudăm cât ne place și doar dacă ne place. Până la urmă, noi, publicul, suntem al doisprezecelea actor, nu?