Fostă absolventă a Colegiului Militar din Alba Iulia, după 2 misiuni în Afganistan: Apreciez ceea ce avem noi în România: PACE

Căpitanul Diana Chirilă are 29 de ani şi este ofiţer de stat major în Biroul operaţii şi instrucţie din Brigada 15 Mecanizată Podu Înalt.

Primii paşi în cariera militară au fost făcuţi la 14 ani, când a fost admisă la Colegiul Național Militar Mihai Viteazul. După finalizarea studiilor liceale, a urmat cursurile Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu (AFT).

Proaspăt absolventă şi cu gradul de sublocotenent infanterist pe umăr, a luat în gestiune şi prima funcţie din carieră, aceea de comandant pluton la Batalionul 634 Infanterie Mareşal Józef Pilsudski, scrie publiația militară presamil.ro.

Dimineaţa unei zile de 1 decembrie, în care urmărea la televizor parada de Ziua Naţională a României, a constituit momentul în care seminţele gândului milităriei au fost puse la încolţit în mintea copilului crescut la ţară, căruia păscutul vitelor şi plivitul buruienilor din porumb îi facilitaseră primul contact cu mirajul câmpului de instrucţie.

Dimineaţa mergea la şcoală, după care urmau muncile câmpului, iar seara, temele. Viaţa la ţară a călit-o, nu a avut niciodată pretenţia să meargă la meditaţii.

Pregătirea fizică pentru liceul militar o făcea alergând, seara, pe uliţele lăturalnice ale satului, să nu o vadă lumea şi să se uite la ea ca la urs, întrebându-se ce are săracul copil de fuge, oare l-or fi izgonit ai lui de acasă?

”Eram acasă cu mama, iar defilarea militarilor a reprezentat primul contact vizual cu disciplina şi ritmul trepidant al mediului cazon. Peste puţin timp, am mers, împreună cu ea, la Centrul Militar Zonal pentru a afla mai multe informaţii despre admiterea în liceele militare.

Citește și: Povestea militarului din Alba Iulia, care și-a dat viața în Afganistan. Vasile Claudiu Popa, eroul pe care orașul nu l-a uitat

Acum, cu mijloacele moderne de transmitere a informaţiilor, copiii au ocazia să afle, în timp real, tot ceea ce îi interesează, dar în urmă cu 15 ani, într-un sat din judeţul Neamţ, cu greu aveai acces la informaţia care să te ajute în alegerea unei traiectorii diferite în viaţă”, spune Diana Chirilă.

Adaptarea la ritmul riguros al vieţii de colegiu militar a fost destul de dificilă, însă acomodarea a fost înlesnită de faptul că profesorii aveau capacitatea de a scoate maximum din elevi, tot ceea ce până atunci aceștia nu descoperiseră în propriile suflete.

Apreciere pentru efortul părinților

Chiar dacă începutul a fost mai dificil, nu i-a trecut nicio clipă prin cap să renunţe.

”Faptul că am fost admisă la un liceu militar a fost un vis devenit realitate. În 2007, părinţii nu aveau maşină, iar drumul din satul meu natal până la Alba Iulia îl parcurgeam cu autobuzul sau cu maşini de ocazie.

Cum m-aş fi întors la părinţii mei să le spun că nu am putut să fac faţă, după ce ei, cu greu, mi-au asigurat cele necesare?”, se întreabă ea.

Trecerea către AFT a fost ceva firesc. Dacă, în liceu, a schimbat Moldova cu Ardealul, drumul către academie a fost mult mai uşor de parcurs, nefiind nevoie decât de o lină coborâre către Sibiu.

Îşi aminteşte că, în colegiu, dulcele grai moldovenesc i-a dat serioase bătăi de cap în încercarea  de a scăpa de accent.

”Aproape toţi colegii mei erau din Ardeal, majoritatea moldovenilor mergând la colegiul de la Câmpulung Moldovenesc. Am căpătat o ciudată dualitate în exprimare: când vorbeam acasă, foloseam graiul moldovenesc, iar, cu colegii mei, treceam pe ardeleneşte.

Mi se mai întâmpla, uneori, să confund situaţiile şi să folosesc accentul exact invers”, aminteşte Chirilă.

A ales AFT, după ce pe parcursul clasei a XI-a a mers, cu şcoala, în vizite de studiu la toate academiile. A ales infanteria pentru că este domeniul unde pregătirea fizică este arma personală cel mai de temut cu care te poţi impune în mediul militar.

Misiuni în Afganistan – ce a învățat

Prima misiune în Afganistan a avut-o în 2017, tot pe funcţia de comandant de pluton. La întoarcerea din teatru, a fost numită comandant de companie la Batalionul 634 Infanterie Mareşal Józef Pilsudski.

Grijile mamei au fost cele care au frământat-o cel mai mult acolo, departe de casă:

”I-am explicat mamei că sunt nişte paşi fireşti, că trebuie să plec pentru că îmi place ceea ce fac şi că va trebui să aibă încredere în mine, cum a avut la 14 ani, când a mers, de mână cu mine, la admiterea la liceul militar.

Imaginea copiilor Afganistanului încă o urmăreşte, proiecţii mentale ale unei lumi pe care puţini dintre noi şi-o pot imagina.

Noi, aici, primim bani de la părinţi pentru a face meditaţii, dar refuzăm, în timp ce copiii de acolo îşi doresc doar un simplu dascăl şi nu au parte de el.

Dacă noi, aici, schimbăm adidaşii în funcţie de brand, copiii de acolo abia trag de încălţări, astfel încât să nu meargă tot timpul desculţi.

Dacă nouă, aici, nu ne mai place o marcă de ciocolată pentru că, între timp, a apărut alta, copiii de acolo ar da orice şi pentru o gură de apă. Privirea copiilor afgani chiar este copleşitoare, te face să rememorezi acele momente care îţi vor trece toată viaţa prin faţa ochilor”.

A doua misiune în Afganistan, în 2021, i-a adus şi mai multă responsabilitate, fiind învestită cu funcţia de comandant de companie:

”Toate acestea mi-au demonstrat că sunt o fire energică şi că nu prea îmi place să stau în birou.

Este mult mai dinamic şi mult mai interesant ce se întâmplă pe câmpul de instrucţie, dar, cum orice lucru frumos în viaţă are şi un sfârşit, a trebuit să gândesc pragmatic şi am trecut la S3, după ce am urmat câteva cursuri de specializare.

Este o evoluţie pe care o consider firească, dar gândul meu rămâne tot la adrenalina câmpului de instrucţie”.

Experienţa acumulată în cele două misiuni afgane i-a oferit maturitatea şi cunoștințele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor actuale.

”Uitându-mă în urmă, în Afganistan executam misiuni de luptă, iar în ţară avem parte doar de exerciţii. Acolo, unde pericolul era la tot pasul, am putut simţi cum viaţa celor pe care îi conduceam era oarecum în mâinile mele.

Aveam şi subordonaţi de vârstă cu tatăl meu, care aveau copii de vârstă cu mine, care îi aşteptau acasă. Dacă ceva mergea rău, ce le-aş fi putut spune eu acelor copii?

Acest sentiment de responsabilitate m-a schimbat atât din punct de vedere uman, cât şi militar, făcându-mă să apreciez cu adevărat ceea ce noi avem aici, în România: pace”.

Urmăriți știrile Alba24.ro și pe Google News.

Sursă: presamil.ro