FOTO-VIDEO: Peştera Pojarul Poliţei, muzeul natural din Munții Apuseni. Imagini impresionante surprinse în subteran

Peştera Pojarul Poliţei din Munții Apuseni, aflată pe teritoriul comunei Gârda de Sus din județul Alba, reprezintă un adevărat muzeu natural. Este una dintre peșterile cele mai bogate în concrețiuni din România, în care însă nu numărul formațiunilor contează, ci varietatea lor.

Prezenţa masivă a argilei roşii pune în evidenţă cristalele de calcit alb, arborescente sau dispuse în plăci subţiri. Apar formaţiuni perlate, stalactite coralitice, sau sub formă de ciorchini, coloane, stalagmite, perdele sau cascade de montmilch cu microgururi peste tot. Peștera cu o lungime de 450 de metri este interesantă și ca forme de sculptare, și ca geneză, fiind rezultatul legării întâmplătoare a unor goluri formate independent.

Pentru protejarea ei, este închisă, fiind încadrată în categoria A, grupă în care se regăsesc peşterile de valoare excepţională care, prin interesul ştiinţific sau unicitatea resurselor sunt reprezentative pentru patrimoniul speologic naţional şi internaţional.

Prima mențiune a peșterii este făcută de R. Jeannel și E. G. Racoviță sub numele de Peștera de la Pojarul Ghețarului (1929).

Explorarea întregii peșteri a fost făcută în anul 1949 de M. Șerban, I. Viehmann și Șt. Rotarides, iar ridicarea hărții, în 1955 de I. Viehmann, M. Bleahu și J. Dan. Este declarată monument al naturii și închisă cu o poartă de fier în 1952.

Localizare și cale de acces

Pojarul Poliţei este amplasată în Munţii Apuseni pe teritoriul comunei Gârda de Sus, nu departe de o altă peşteră celebră – Gheţarul de la Scărişoara. Peștera se află pe versantul sudic al Dealului Pojarului, spre Valea Poliței, la altitudinea de 1000 m. Se ajunge la ea urmând marcajul triunghi roșu, de la Cabana Scărișoara la Arieșeni. După bifurcația ce duce la Ghețar se merge până la o poiană mare, unde se părăsește marcajul și se urmează curba de nivel înapoi, la stânga, până la gura avenului.

Denumirea peşterii vine de la cuvântul ”pojar”, care pe lângă boala cunoscută din copilărie mai are şi sensul de incendiu, căldură mare, aici are înţelesul de loc călduros, adică versantul sudic al unui deal sau munte expus soarelui unde temperatura este mai ridicată. Poliţa este un raft, aici loc orizontal pe panta muntelui. Deci Peştera Pojarul Poliţei este peştera situată pe locul drept de pe panta sudică a muntelui.

Descriere

Peștera Pojarul Poliţei este o peșteră fosilă, constituită din galerii strâmte dezvoltate pe diaclaze și dintr-o sală mare, la un nivel inferior, aparținând unui sistem de drenaj independent.

Gura reprezintă un aven format secundar. Intrarea are o formă triunghiulară, de 2,5 metri lățime și 2 metri înălțime. O verticală de 3 metri duce într-un culoar puternic descendent. El este împărțit mai jos în două de o concrețiune verticală.

Se coboară prin dreapta cu asigurare, căci câțiva metri mai jos galeria se termină deasupra unei verticale de 10 metri, ce necesită o scară. La baza rupturii se află o sală de 15 metri lungime, plină de bolovani și trunchiuri de pomi căzuți.

Din ea, la stânga, imediat sub locul prin care s-a coborât, se deschide o fereastră ce duce în sectorul vestic, iar la capătul din dreapta începe galeria ce conduce la sectorul estic, cu galerii puternic ornamentate.

Peștera este alcătuită din:

Sectorul vestic este constituit în principal din Sala Mare, la care se ajunge printr-o fereastră de acces din Sala Scării, după se coboară o diferență de nivel de 3 m în ramonaj, pe concrețiuni. Urmează o galerie strâmtă de 12 m, pe care se coboară până în Sala Mare. Aici încep să apară concrețiunile specifice acestei părți a peșterii: cristale de calcit alb ce formează un fel de boboci pe un fond de calcit roșu, precum și formațiuni perlate de tipul coralite, cu broboane cu pedunculi lungi. Pe pereții sălii și în diversele ei nișe se găsesc cristalictite, cristale de calcit arborescente, plăci subtiri cu cristale de calcit dispuse în benzi (tipul denumit „furnir”), precum și formațiuni de mondmilch cu microgururi.

Sala Mare are o lungime de 23 m, este orizontală, iar în cele două capete are nișe mai ridicate. Spre sud se află două galerii distincte ascendente, la 8 m, sus terminându-se spre Sala Mare cu un fel de estrada de depuneri albe. În capătul nordic apare o galerie ascendentă mai putin ornată, cu multe prăbușiri și cu un aport masiv de argilă roșie.

În sfârșit, lângă peretele estic, cel pe unde am ajuns în sală, se află o imensă formațiune stalagmitică (Căpița) cu diametrul de 6 m și înălțimea de 8 m, care izolează în spatele ei un culoar scurt și o cămăruță extrem de concreționată. În ansamblu, Sala Mare este una dintre cele mai bogat, interesant și frumos concreționate goluri subterane din țară.

Sectorul estic începe din Sala Scării, unde în dreapta se află o parte coborâtă în care se adună apă sub forma unui lac. Aici se urcă o diferență de nivel de 10 metri pe un planșeu calcitic ce formează podeaua culoarului înaltat. Acesta este bogat concreționat cu coloane, stalagmite și valuri acoperite draperii albe de mondmilch întărit, cu pereții încrustați cu cristale fibe-roșii, cu clustente și diaclaze cu cristalictite perlate.

Culoarul acesta este înălțat față de podeaua de rocă a peșterii căci imediat dincolo de el planșeul care l-a constituit este prăbușit, facând loc unei gropi de circa 8 m diametru și adâncă de 5 m, al cărui fund este ucupat de apă. Sala cu Gururi contrastează în mod izbitor cu splendoarea dinainte, având pereții goi, sfârtecați de coroziune, podeaua plină de namol și argilă moale. Dincolo de groapă se trece târâș printr-o poartă de numai 0,80 m înălțime într-o sala lipsită de concrețiuni. Apoi, pe sub o arcadă de rocă cu perforații – semn al curgerii sub presiune de odinioară – se trece în Sala Albă, în care se revărsa o splendidă cascada de mondmilch, cizelată extrem de fin în microgururi. Este Patul Zânei, în fața căruia se află un mare bloc prăbușit din tavan, asemănător unui animal înfundat în noroi, Cerberul. Pe sub arcada de stalactite de mondmilch alb se trece într-o nouă sală, care și ea are pe dreapta o scurgere de mondmilch în cascadă, lunga de 8 m, fasonată și ea de microgururi și care se continuă pe podea cu mondmilch cu gururi mai mari, de unde numele de Sala cu Bazine.

Câteva stalagmite perlate din extremitatea sălii anunță un nou aspect al peșterii. Faciesul dominant este cel de clusterite, adică de concretiuni sub formă de boabe de struguri, adunate în ciorchini și mase de o nemaipomenită bogăție. Pe parcursul a circa 30 m în această diaclază strâmtă și foarte înaltă s-au acumulat numeroase formațiuni de calcit. Galeria face apoi un cot brusc la stânga, unde podeaua dispare în adânc. Prăpastia, adâncă de 5 m, se trece pe o bârnă de lemn proptită de peretele stâng sau coborând cu o scară și urcând pe partea cealaltă. Odată ajunși dincolo de prăpastie, galeria face un cot de 90 grade la dreapta și prezintă o denivelare de 2 m, care se urcă ușor. Ea marcheaza din nou o schimbare de facies, căci se trece acum în galerii cu pereții nuzi, foarte alterați, roșii, cu vine de calcit proeminente și cu cristalictite de talie mare, plasate în lungul fisurilor sau în zone cu aport de apă.

Coborând ușor, trecem în Galeria Excentricelor, din care se desprinde la stânga culoarul ascendent ce duce la etajul superior al peșterii. Galeria Excentricelor prezintă pe dreapta două cuiburi de concrețiuni excentrice. Alte excentrice se află în capătul galeriei.

Etajul superior este constituit în principal dintr-un culoar orientat spre nord, la care se ajunge mergând pe un fel de tobogan abrupt, puternic concreționat. Urcând pe numeroasele formațiuni existente se ajunge într-o galerie situată la circa 20 m mai sus față de galeria cu prăpastia și care reprezintă de fapt prelungirea normală a acesteia la un nivel superior, ele utilizând aceeași diaclază. Dealtfel, îndreptindu-ne spre sud ajungem deasupra unui abis în fundul căruia zărim bârna de peste Prăpastie.

Înaintând spre nord, se urcă pe lângă o frumoasă placă albă de concrețiuni, de unde un cot la stânga conduce în partea cea mai bogat ornamentată a peșterii, cu nenumărate stalactite și stalagmite perlate, cu o placă „furnir” translucidă și cu alte formațiuni ce creează un peisaj de basm. Galeria se termină cu o porțiune descendentă cu mondmilch, un sorb al apelor ce se adună pe timp de infiltrații puternice.

Condiții de vizitare

Pentru conservarea perfectă a „muzeului natural” ce se găsește aici și pentru explorarea lui doar în interes științific, pestera Pojarul Poliței nu este amenajată turistic și nu este accesibilă vizitatorilor, fiind închisă cu o poartă metalică

informaţii extrase din Marcian Bleahu, Vasile Decu, Ştefan Negrea, Corneliu Pleşa, Ioan Povară, Iosif Viehmann – Peşteri din România – Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976

sursă imagini, video: Hans-Werner Ziegler, Ovidiu Băcioiu, Cosmin Berghean, Asociația Speologică Sfinx