Impresii de la Festivalul de Teatru de la Alba Iulia. A fost frumos, dar nu prea…

A mai trecut o ediție a Festivalului de Teatru „Povești” care se ține la Alba Iulia de 12 ani, în fiecare toamnă. Partea bună este că anul viitor festivalul va avea loc în luna mai, deci nu mai avem de așteptat un an până la următoarea ediție. 

Partea mai puțin bună, e că ediția de anul acesta nu a reușit să mă impresioneze. Am tot așteptat un spectacol care să mă pună pe gânduri măcar două ore după ce se termină, să mă „răscolească”, vorba unui coleg,  să le povestesc despre el prietenilor mei lipsiți de interes pentru evenimentul ăsta, ca să le deschid și lor puțin apetitul pentru teatru. Dar nu s-a întâmplat așa. Ba dinpotrivă, ultima seară m-a făcut să regret că am dat banii pe taxi pentru că era cât pe ce să ratez „Soldatul de ciocolată”, vai, și bine făceam.

În primul rând, din punctul meu de vedere, Festivalul de Teatru este cel mai bun eveniment care se întâmplă în decursul unui an în Alba Iulia. Vine că o purificare a sufletului după ce tot anul ne-au poluat fonic, la suprapreț, artiștii de mâna a doua gen Ruby, Dorian Popa și alții care vin, aproape în fiecare weekend, la tot felul de evenimente. Aceleași note bune și pentru organizarea festivalului.

Cu toate astea după câțiva ani buni în care m-am dus aproape la fiecare spectacol de teatru cred că festivalul are nevoie urgentă de un upgrade. Știu că sunt alese spectacole de masă care să aducă public în sală, actori cunoscuți, pe care și eu vreau să îi revăd, dar parcă merită și riscul unei schimbări.

Să revin la ce a fost în acest an FITAB. Am avut așa: Marcel Iureș, Maia Morgenstern, Marius Manole, Gigi Căciuleanu, Florin Piersic Jr., Vlad Zamfirescu, Mirela Oprișor și lista poate continua. Cu așa actori, probabil credeți că sunt subiectivă atunci când spun că un singur spectacol mi-a plăcut, cel în care a jucat Piersic Jr.

Am început festivalul cu o conferință de presă la care a fost prezent Marcel Iureș. Actorul a avut anul acesta o prezență semnificativă,  lucru care mi-a plăcut, adică aș putea să stau să-l ascult oricât fără să mă plictisesc. Marcel Iureș are un farmec personal care te face să te simți mic, așa cum te simți în preajma oamenilor speciali.

„A douăsprezecea noapte” a fost primul spectacol pe care l-am văzut. O comedie, în care, din cele 2 ore jumate am râs 10 minute, dar am râs bine. Mi-au plăcut foarte mult Adrian Nicolae, în rolul Sir Toby și Andrei Huțuleac, bufonul foarte talentat, captivant și cu o voce surprinzătoare.

Cel mai bun spectacol, din punctul meu de vedere, fără a avea o părere avizată și fără a fi o mare consumatoare de teatru, a fost „Freak Man” a lui Florin Piersic. A fost singurul spectacol, un one man show, care m-a trecut prin toate stările, de la râs în hohote până, aproape, la plâns. M-am dus să-l văd pe Piersic fără așteptări mari, deși este evident un actor bun. Nu-l văzusem niciodată la teatru. Și poate din acest motiv a reușit să mă surprindă pentru că nu știam ce mă așteaptă.

În schimb eram entuziasmată să o revăd Maia Morgenstern în „Amantul”. După primele 5 minute mi-a dispărut și zâmbetul și entuziasmul. Să zicem ca nu  fost cel mai bun spectacol al acesteia. Mircea Rusu, soțul el din piesă, și amantul în același timp, a fost mai pe gustul meu, mai natural. El nu mi-a dat impresia că îl chinuie personajul.

Am sperat că îmi voi șterge memoria cu Emojiplay a lui Gigi Căciuleanu, mai ales că fusesem la conferința de presă a acestuia și m-a făcut foarte curioasă. Când am ieșit din sala nu am știut ce să spun, creierul meu nu putea înțelege ce s-a întâmplat acum, după ce anul trecut am fost entuziasmată de „Vivaldi și Anotimpurile” .

Al doilea spectacol în ierarhia preferințelor mele de la această ediție de festival, dacă se poate numi ierarhie când ai doar două în lista, a fost „Secretul Fericirii”. O poveste contemporană, trei actori pe gustul meu, Vlad Zamfirescu, Dan Bordeianu și Irina Velcescu, un spectacol care a început greu, dar care în final m-a surprins. Să ne înțelegem, nu a fost la fel de bun ca cel a lui Piersic, dar a meritat să fiu acolo.

Tot în regia lui Vlad Zamfirescu dar mult, mult mai ”subțire” a fost „All Inclusive”. Parcă mi-a fost și ciudă de sentimentul pe care mi l-a dat acest spectacol, pentru că fiecare actor din distribuție, individual, îmi place.

Și am ajuns în ultima seară cu marele Teatru Odeon. Cu gândul că începe la ora 20.00 nu m-am  prea grăbit, noroc, sau ghinion, la 19.00 fără câteva minute m-am uitat pe program și am văzut că mai avem fix 5 minute să ajung pentru că nu începea cu o ora mai devreme de cât îmi întipărisem eu în minte. Prea grăbită, să nu pierd ceea ce mă gândeam eu că va fi apogeul festivalului am ajuns, cu puțină întârziere, am ignorat toate semnele care puteau să indice că voi ieși de acolo dezamăgită.

Cam așa a fost la spectacolele de anul acesta. Legat de conferințele de presă nu prea pot spune mare lucru, deși am auzit câțiva cârcotași care vorbeau de întrebările lipsite de inspirație din partea jurnaliștilor. Acum ce-i drept,  după ce ai plecat de la o conferințe cu politicieni și ai ”aterizat” în fața unui păpușar nu prea îți mai vine să întrebi mare lucru. Până la urma și întrebările sunt ca și invitații acestor conferințe, interesante sau inexistente dacă e cazul.

În cadrul festivalului au fost și lansări de carte. M-am nimerit, fără să știu ce este în program, la lansarea „Adevărul, mai frumos ca legenda” a lui Ion Dichiseanu.

Numai că despre carte nu s-a pomenit mai nimic. Actorul nu a vrut să spună mare lucru nici întrebat. Maestrul Dichiseanu a a preferat mai bine să povestească tot felul de întâmplări din anii lui de glorie, sorbit din ochi de patru oameni care au venit să-i cumpere cartea.

Despre spectatori pot spune de pe acum că telefoanele vor suna în continuare în timpul spectacolelor și la următoarele ediții, iar ședințele foto făcute cu telefonul și evident cu blițul nu vor fi ratate. Cam atât de la FITAB 2017 și aștept ca la anul să-i simt mirosul de primăvară.