Înalta Curte: Sancţiunile şi interdicţiile pronunţate de instanţele străine nu pot fi puse în executare de autorităţile judiciare române

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis luni un recurs în interesul legii, declarat de procurorul general, prin care sancţiunile şi interdicţiile aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare al căror corespondent în legea penală română sunt pedepsele complementare sau accesorii nu se aplică automat în ţară.

“În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr.302/2004 în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine în vederea executării lor în România stabileşte că:

Sancţiunile/interdicţiile aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia nr.2008/909/JAI al căror corespondent în legea penală română sunt pedepsele complementare/accesorii, nu pot fi puse în executare de autorităţile judiciare române.

Sancţiunile/interdicţiile aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor care nu au transpus Decizia nr.2008/909/JAI ori care nu sunt membre ale Uniunii Europene, al căror corespondent în legea penală română sunt pedepsele complementare/accesorii, nu pot fi puse în executare de autorităţile judiciare române, în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres”, se arată într-un comunicat ÎCCJ.

Opinia procurorului general:

Examenul jurisprudenţei naţionale existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.

I. Într-o orientare, instanţele au considerat că, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr.302/2004, republicată şi modificată, sancţiunile/interdicţiile stabilite printr-o hotărâre de condamnare străină similare pedepselor accesorii sau complementare din legea internă, nu pot fi recunoscute şi executate (Anexele 1 – 16).

Această orientare jurisprudenţială a fost identificată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţilor de Apel Bucureşti, Oradea, Alba Iulia, Constanţa şi Piteşti.

Argumentele existente în cuprinsul hotărârilor analizate au ca premisă obiectivul principal al procedurii recunoaşterii unei hotărâri străine şi anume transferarea unei persoane în vederea executării pedepsei privative de libertate.

În acest context, art.154 alin.3 din Legea nr.302/2004, republicată şi modificată, precum şi art.160 alin.3 din aceeaşi lege, stabilesc expres şi limitativ care sunt categoriile de măsuri care pot constitui obiectul acestei proceduri, pedepsele complementare/accesorii nefăcând parte dintre acestea.

II. Într-o altă abordare, instanţele au considerat că pedepsele/interdicţiile stabilite prin hotărârile pronunţate de statele de străine de condamnare, similare celor complementare/accesorii din legea română pot fi recunoscute şi puse în executare în această procedură (Anexele 17 – 29).

Jurisprudenţa relevantă din această perspectivă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţilor de Apel Galaţi, Suceava, Oradea şi Bacău.

Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare a problemei de drept analizate, mărginindu-se să examineze necesitatea adaptării pedepselor complementare/ accesorii la legea internă.

(…) Apreciez că soluţia legală în această materie este cea relevată de prima orientare jurisprudențială.

Problema de drept tratată neunitar a fost generată de modificările Legii nr.302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală intervenite prin Legea nr.300/2013.

În concret, prin noua lege se observă o reaşezare a dispoziţiilor legale care guvernează materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea transferării persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în România pentru executarea acestora.

(…) În privinţa procedurii aplicabile celor două situaţii se observă că ambele au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, din perspectiva condiţiilor de fond şi formă, respectiv a motivelor de nerecunoaştere şi/sau neexecutare, prevederile fie sunt identice (dubla incriminare, legea aplicabilă, motive de refuz), fie asemănătoare, fie au aceeaşi finalitate.

Un aspect relevant referitor la problema de drept analizată are în vedere faptul că, atât Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, cât şi Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi Protocolul său adiţional, se referă exclusiv la pedepsele privative de libertate.

Astfel, potrivit art.1 lit.b din Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului, termenul de pedeapsă regăsit în cuprinsul actului normativ este definit ca fiind orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracţiuni pe baza unui proces penal.

De asemenea, art.1 lit.a al Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate defineşte noţiunea de condamnare ca fiind orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate, pronunţată de către un judecător pentru o durată limitată sau nedeterminată în temeiul unei infracţiuni penale. Prin urmare, pedepsele accesorii/complementare, în niciuna dintre cele două situaţii, nu pot face obiectul recunoaşterii hotărârii de condamnare atunci când aceasta are loc în vederea transferării condamnatului, pentru că această din urmă procedură vizează doar pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală.

Condiţia premisă care trebuie îndeplinită pentru transferarea unei persoane condamnate în străinătate, în vederea executării unei pedepse privative de libertate în România, este recunoaşterea prealabilă a hotărârii de condamnare.

Or, recunoaşterea hotărârii nu presupune o punere a ei în totalitate în executare. Dimpotrivă, pot face obiectul acestei proceduri doar hotărârile de condamnare care privesc executarea, în regim de detenţie, a pedepselor privative de libertate.

Acesta este considerentul pentru care legiuitorul român în cuprinsul art.154 alin.3 din Legea nr.302/2004, republicată, a limitat obiectul recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine şi executarea acesteia statuând că dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri. (…)”