Tradiții de Anul Nou din toate zonele României. Care sunt cele mai ciudate obiceiuri, păstrate din moși-strămoși

Tradiții de Anul Nou din toate zonele României: în țara noastră se regăsesc unele dintre cele mai ciudate obiceiuri, păstrate din moși-strămoși.

Anul Nou aduce, mai mult ca oricând, speranța de schimbare, eliberare, refacere şi tămăduire, ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie fiind numit Îngropatul Anului sau, mai modern, Revelion.

Cel din urmă termen provine de la cuvântul francez „réveil” (cu sensul de „trezire”), care semnifică renașterea speranței de mai bine, regăsirea idealurilor și lăsarea în urmă a tuturor apăsărilor, neajunsurilor și dificultăților din anul ce tocmai se încheie.

Agenția de presă Rador a realizat un documentar extins pe subiectul obiceiurilor românești dedicate acestui moment.

Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopții de Revelion și An Nou după miezul nopții.

MESAJE DE ANUL NOU 2024: SUTE de URĂRI de ANUL NOU, SMS cu FELICITĂRI. MESAJE frumoase de REVELION 2024

Divinitatea Anului se naște, crește, îmbătrânește și moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecți.

„Întoarcerea simbolică a timpului în noaptea de Revelion a fost asimilată cu moartea divinităţii adorate, iar reluarea numărului zilelor cu naşterea acesteia.

Împreună cu divinitatea, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile (366 în anii bisecţi – n.r.)”, consideră profesorul Ion Ghinoiu într-o lucrare.

Trecerea într-un nou an este însoţită, în ţara noastră, dar și în lumea întreagă, de anumite ceremoniale care cuprind obiceiuri, tradiţii ori datini din vechime, cu precădere în zonele rurale.

Semnificația lor străveche este tocmai aceasta: invocarea unui timp al înnoirii și al refacerii.

Datini de Anul Nou în România

Sărbătorile de iarnă petrecute în mijlocul satului românesc reprezintă o experiență unică, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, ironie și poezie.

Un amalgam de contraste pe care doar românii îl pot armoniza atât de bine. Mesele îmbelșugate, poveștile și colinda tristă, cântecul vesel, dansul dramatic, căldura și ospitalitatea gazdelor, toate acestea ne scot din cotidian.

Mai greu este să alegem o zonă anume.

Indiferent dacă ne aflăm în Moldova, în Transilvania, în Oltenia sau în Dobrogea, iarna are o anumită încărcătură și o aromă aparte.

Tradițiile și obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar frumusețea lor, unicitatea și ineditul sunt cuvinte care nu lipsesc din nicio descriere.

Cele mai multe tradiții și obiceiuri care înconjoară sărbătorile de iarnă se respectă cu strictețe în zonele rurale din Bucovina și Maramureș. Anul Nou (Sânvăsâiu sau Crăciunul Mic) este mai mult o sărbătoare laică decât una religioasă.

Ea marchează trecerea în noul an, fiind și ziua de prăznuire a Sfântului Vasile. În această perioadă se întâlnesc mai multe obiceiuri populare, având, în general, caracter distractiv sau de urare, dar implicând și tradiția românească, mai veche sau mai nouă.

Adevărata înnoire a timpului are loc la Anul Nou.

Cercetătorii văd în obiceiurile populare, care se desfășoară în această perioadă, ritualuri de renovare simbolică a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinație.

Un complex de ceremonii și superstiții de Anul Nou, care fac din această perioadă a anului una dintre cele mai bogate în datini populare – o perioadă de trecere între două cicluri de vegetație sau de munci, al cărei prag îl constituie Anul Nou.

Tradiții românești de Anul Nou

Dintre tradiţiile de Anul Nou nu lipsesc cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belşug şi bucurie, primesc de la gazdele colindate colaci, vin, cârnați sau bani.

În satele românești, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”, respectând datinile și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă.

În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția „mascații”. În satele bucovinene se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje precum: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc.

După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi.

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou.

Măștile care evocă personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud.

În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „brezaia” (datorită înfățișării pestrițe a măștii), obiceiul practicându-se mai ales de Anul Nou.

Obiceiul umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou.

Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii.

Masca este condusă de un „Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul „puiului de urs”).

În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității.

Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii.

Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”.

Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.

În zona Munteniei, capra poartă denumirea de brezaie. Jumătate om și jumătate dobitoc, pare a fi „o ființă răzlețită din străvechile coruri bahice” și cea dintâi mască a teatrului popular românesc.

Însoțită de moș, babă și alte personaje mascate, prezintă diferite scene comice. În zona Muscelului, are cap de lup, barză, vulpe, câine, cocoș sau vultur.

Glumește, cântă, îi înveselește pe bătrâni, îi sperie pe copii, dă ghes tinerilor. În Bucovina, capra se numește malancă, închipuind o pereche de bătrâni.

Oricum ar fi ea numită, reprezintă tot un fel de capră. În Maramureș se pot întâlni cete de „draci”, care, în zăngănitul tălăngilor care le sunt agățate de costumul din blană, saltă pe ulițe după colindători.

În zilele noastre există mai multe obiceiuri specifice fiecărui ținut, de Anul Nou. În Moldova se întâlnesc cele mai multe datini la aceasta sărbătoare.

Toate sunt „puse în scenă” de ceata de feciori. Mai deosebiți sunt „Împărații” din Bosanci, judeţul Suceava, cu costume alcătuite din pene colorate.

Ei joacă diferite jocuri și urează gazdelor, la sfârșit. „Căiuții” sunt un obicei specific județului Botoșani.

Ceata, mai mică sau mai mare, în funcție de vârsta participanților, colindă din casă-n casă, jucând în ritmul fluierăturilor și strigăturilor, precum și al muzicii, dacă își permit flăcăii mai mari să o plătească. Costumul include un cap de cal din lemn, împodobit cu beteală și hârtie colorată.

Obiceiurile diferă de la o zonă la alta

Un obicei unic în țară se desfășoară în Bucovina, de Anul Nou. Este vorba despre bungheri.

Costumați în uniforme militare asemănătoare celor ale generalilor austrieci, ei joacă în cerc și spun strigături de joc, unele chiar licențioase.

Sunt acompaniați de instrumente de suflat și tobe, în ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

În Moldova se întâlnește dansul arnăuților, a căror sosire o anunță sunetul de zurgălăi, tobe și trompete.

Ei sunt îmbrăcați în costume populare și poartă peste cămașă o năframă din borangic sau un șervet pe care sunt prinse mărgele.

Poartă și fustă cu zdrențe, de cele mai multe ori roșie sau albastră, opinci cu zurgălăi, ițari albi și buzdugan împodobit în mână.

Joacă pe la case „Ieșeasca”, pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment. În dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului, copiii umblă cu semănatul.

Ei aruncă semințe de grâu, porumb sau orez prin case și peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina („Sănătate! Anul Nou!”), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul.

Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe.

Textul este o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor.

La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug. Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului.

Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz sau cu porumb (mai rar), intră în case, aruncă boabe, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate.

Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Obieiurile de Anul Nou și ghicirea viitorului

Pentru a afla viitorul, oamenii practicau vergelul. Se adunau la o casă și într-un ciubăr cu apa neîncepută puneau fiecare dintre cei prezenți câte un semn (cuțit, inel, cercel, cheiță).

Un băiat de 10-13 ani era rânduit să le scoată pe acestea din apă, în vreme ce vergelatorul (un om bun de gură) ura noroc de Anul Nou și de sărbătorile mai însemnate de peste an.

În unele părți, la Vergel participa oricine dorea.

În altele, numai fetele, spre a-și afla ursitul. Dar existau și multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor mărita.

Calendarul de ceapă este un alt obicei românesc de Anul Nou, ce-și are originile în zona Hunedoarei și care anticipează cum va fi vremea în fiecare lună a anului care tocmai începe.

În noapte de Anul Nou se desfac 12 foi dintr-o ceapă și se pun în ordine pentru lunile anului. În fiecare foaie de ceapă se pune o jumătate de linguriță de sare, iar foile se lasă pe o masă până a doua zi dimineață.

Dacă sarea s-a topit toată în anumite luni, înseamnă că se anunță luni ploioase, iar dacă nu, înseamnă că urmează luni secetoase.

În trecut, când viața oamenilor depindea de recoltele obținute, de Anul Nou țăranii încercau să afle cum va fi vremea în anul următor, ca să știe când să are și să semene.

Astfel, în noaptea Anului Nou, țăranii apelau la „calendarul din cărbuni”.

Alegeau câțiva cărbuni aprinși și le dădeau numele plantelor pe care doreau să le semene: orz, ovăz, grâu, secară etc., iar după cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor, se vedea cât de bună va fi recolta.

Atât de importantă era recolta, încât și prin colinde li se urau oamenilor să aibă parte de recolte îmbelșugate.

Exista tradiția ca atunci când flăcăii mergeau cu Plugușorul să folosească un plug adevărat. Cu el trăgeau o brazdă prin curtea gospodarului ca să-i meargă bine semănaturile. Tot în ajunul Anului Nou se mergea și cu semănatul.

Aruncau în brazda proaspătă semințe de grâu, porumb, secara și ovăz sau aruncau grâul peste casă, să crească cât casa. Așa sperau să obțină o recoltă bogată în anul următor.

Îngropatul Anului este un obicei care se practică și astăzi în anumite zone ale țării și care constă în reînnoirea simbolică a timpului, ceremonie ce are loc în noaptea dintre ani.

Se spune că timpul se naște anual, întinerește, se maturizează, după care îmbătrânește și moare, pentru a lăsa loc altor 365 de zile să învie prin tradiții noi.

După miezul nopții, mai exact la petrecerea de Revelion, apare optimismul, veselia, voia bună, echilibrul și ordinea.

Sfântul Vasile și prima zi din an

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc.

Celor dragi care poartă acest nume li se trimit mesaje de Sfântul Vasile.

Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii.

Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova, reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un arbore.

Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui sorcovit.

Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.

Anul Nou, la români, se sărbătorește în mai multe feluri, în funcție de evenimentele care au loc, dar mai ales ținând cont de obiceiurile tradiționale din fiecare zonă.

Astfel, în Sudul și Sud-Estul României, la cei care au bebeluș, Anul Nou se sărbătorește respectând un ritual străvechi, de pe vremea geto-dacilor: „Datul de grindă” al copilașului.

„Datul de grindă” se păstrează din vremea geto-dacilor și se celebrează de Anul Nou, la bebeluși, în primii trei ani de viață.

La început, acest ritual s-a săvârșit de către preot, dar numărul de copii fiind mare, s-a dat dezlegare pentru oficierea acestui ritual de către moașa copilului, naș sau chiar de tatăl pruncului.

Sursă: Agenția Rador