Tulburătoarea poveste a Turnului Studentului din Sebeș: De la ororile comise de turci, la lupta pentru supraviețuire a unui tânăr

Printre monumentele a căror notorietate a depășit zona Sebeșului, se numără și turnul Studentului, parte a fortificației care, în Evul Mediu, asigura securitatea locuitorilor urbei în fața deselor incursiuni ale armatelor turcești și tătare.

Reprezentanții Centrului Cultural „Lucian Blaga” Sebeș  și ai Muzeului Municipal „Ioan Raica” Sebeș au adunat toate datele și prezintă povestea tulburătoare a monumentului din Sebeș. 

Vă prezentăm mai jos povestea clădirii:

Turnul, care se numea inițial „al croitorilor”, a fost construit la sfârșitul secolului al XIV-la, în veacurile imediat următoare fiindu-i adăugate și etajele superioare. După cum se poate deduce din denumirea sa, turnul a fost edificat, întreținut și apărat de membrii breslei croitorilor, meșteșugari foarte influenți, la acea dată, în mediul urban transilvănean. Cu toate acestea, el a rămas cunoscut în rândul localnicilor, generație după generație, sub denumirea de Turnul Studentului.

Turnul și-a dobândit acest nou nume în urma unui eveniment real, petrecut în anul 1438, atunci când localitatea a fost cucerită de turci. Orașul a fost supus unui asediu, iar locuitorii, împreună cu preotul și cu membrii magistratului urban, au decis, ca urmare a propunerii lui Vlad Dracul, vasal în tabăra otomană, să se predea fără luptă. La intervenția acestuia, sebeșenilor li s-a promis o captivitate mai ușoară, urmând a fi duși, cu bunurile lor, cei mai înstăriți în Țara Românească, iar ceilalți în provinciile Imperiului Otoman.

Ulterior, ei s-au întors în Transilvania, cu excepția preotului şi a membrilor magistratului, cărora regele Albrecht (1437-1439) le-a interzis, în anul 1439, întoarcerea în țară, fiind considerați trădători.

Desigur, nu toți locuitorii orașului au agreat ideea predării fără luptă. Câțiva tineri s-au baricadat în Turnul Croitorilor, preferând să moară decât să ajungă prizonieri ai turcilor. Turnul a fost înconjurat cu lemne, ca un rug, cărora li s-a dat foc, iar a doua zi, când s-au stins flăcările, printre cadavre au fost găsiți câțiva supraviețuitori.

Unul dintre aceștia, în vârstă de doar 16 ani, era un elev, originar din Romos, care învăța la școala din cadrul mănăstirii dominicane din Sebeș. A avut și el aceeași soartă, fiind dus ca rob în partea europeană a Turciei, unde, la Edirne (fostul Adrianopol), capitala de atunci a Imperiului Otoman a fost vândut pentru prima dată ca sclav. De acolo a ajuns în Anatolia în proprietatea unui țăran neomenos, care-l ținea în lanțuri și de la care a încercat în mai multe rânduri să fugă.

Ultima tentativă a fost doar parțial încununată de succes, negustorul căruia i s-a încredințat vânzându-l, din nou, ca sclav. În decursul a patru luni, a fost vândut de trei ori, pentru ca, în cele din urmă, să aibă parte de un stăpân omenos la care a trăit timp de 15 ani. Acesta nu l-a tratat ca pe un sclav ci, din contră, a ajuns să-l prețuiască mai mult decât pe propriul să fiu.

Cu toate acestea, atunci când stăpânul i-a permis să plece pentru șase luni la studii în Chios, el nu s-a mai întors.

La Chios a devenit călugăr, intrând în mănăstirea dominicană din cetate, pentru ca, mai târziu să plece spre Europa. Nu există informații certe, dar este posibil ca el să fi revenit pentru o perioadă de timp în Transilvania. Cert este că imediat după anul 1472 a ajuns la Roma, unde a trăit până la sfârșitul vieții.

La scurt timp după ce s-a stabilit la Roma, un eveniment deosebit de violent a zguduit opinia publică din Peninsula Italică. În anul 1480, o armată otomană a asediat orașul Otranto, iar după cucerire i-a masacrat populația.

Sub impresia acestui dezastru, în perioada următoare au fost editate diverse tratate despre turci, context în care fostul rob, Georg, a scris şi el, în 1481, o lucrare intitulată „Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum [Tratat despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor]”.

Cartea, semnată cu numele Georgius de Hungaria (Transilvania făcea parte atunci din regatul maghiar), s-a bucurat de un succes răsunător, care s-a datorat, în principal, faptului că era un bun cunoscător al societății otomane, în care a trăit timp de două decenii, precum şi a poziţiei sale echilibrate care se observă din modul în care turcii au fost prezentaţi, cu bune şi cu rele, cititorilor europeni.

Lucrarea sa a fost republicată în repetate rânduri în deceniile următoare, şi tradusă în limba germană, de una dintre ediţii ocupându-se Martin Luther (1530), care, de altfel, i-a scris şi o prefaţă.

Georg a murit la Roma, în anul 1502, la vârsta de 80 de ani, şi a fost înhumat, alături de pictorul Fra Angelico, în biserica Santa Maria sopra Minerva, mormântul său nefiind însă identificat.