Adjunctul ITM Alba a stat 7 zile arestat: Vezi de ce magistraţii Curţii de Apel Alba Iulia au apreciat că Zsolt Calman este un pericol social

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, marţi, cercetarea în stare de libertate a directorului adjunct al ITM Alba, Calman Gabor Zsolt, arestat pentru infracţiuni la regimul rutier. Instanţa supremă a apreciat că faptele comise de Calman nu reprezintă motive suficiente pentru a-l priva de libertate. Totuşi, magistraţii Curţii de Apel Alba Iulia au fost de altă părere. Aceştia au stabilit că inculpatul prezintă un pericol pentru ordinea publică şi că există indicii suficiente pentru a dispune arestarea preventivă a acestuia. Instanţa a invocat în motivare practica în cazuri similare a CEDO.

Vă prezentăm integral motivarea magistraţilor Curţii de Apel Alba Iulia:

„Curtea de Apel Alba Iulia a admis, în 9.11.2011, ora 21.30, propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi a dispus arestare preventivă pentru 20 de zile a inculpatului Calman Gabor Zsolt (începând din 9.11.2011, ora 21.30, până la data de 28.11.2011, orele 24.00) de profesie avocat, inspector şef adjunct al ITM Alba, acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.
Împotriva acestei hotărâri, inculpatul a declarat recurs. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, marţi, 15.11.2011, recursul şi, rejudecând, a respins propunerea de arestare preventivă, dispune de îndată punerea în libertate a inculpatului, cu interdicţia de a nu părăsi ţara pe 30 de zile de la data punerii efective în libertate.

În ceea ce priveşte propunerea de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul Calman Gabor Zsolt, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.148 alin.1 lit.a şi alin.2 C.proc.pen. măsura arestării preventive poate fi luată în cazul când <inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei>.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.148 alin.1 lit.d şi alin.2 C.proc.pen. măsura arestării preventive poate fi luată în cazul când <inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune>.
În fine, cazul prevăzut de art.148 alin.1 lit.f C.proc.pen. se referă la posibilitatea luării măsurii arestării preventive atunci când <inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe ca lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică>.”

Magistraţii au invocat practica CEDO

„Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art.5 pct.1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C..E.D.O), care permit privarea de libertate a inculpatului atunci când există suspiciuni rezonabile că a săvârşit o infracţiune sau când rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o altă infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. Interpretând noţiunea de <suspiciuni rezonabile>, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea a precizat că aceasta nu presupune necesitatea existenţei unui probatoriu amplu, similar cu cel necesar pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie. Nu este necesar, aşadar, să fie probată vinovăţia unei persoane în acest stadiu, acesta fiind scopul ulterior al urmăririi penale (cauzele Brogan şi alţii c. Marii Britanii; Murray c. Marii Britanii). Nici absenţa unei inculpări ulterioare sau chiar a unei trimiteri în judecată nu implică în mod necesar că privarea de libertate nu a urmărit scopul pentru care măsura a fost luată anterior şi aceasta întrucât existenţa acestui scop trebuie privită independent de soluţiile ce se vor pronunţa în cauză (cauza Labita c. Italiei).
Cerinţa conform căreia bănuielile trebuie să se bazeze pe motive plauzibile constituie un element esenţial al protecţiei oferite contra privărilor arbitrare de libertate, iar termenii <motive plauzibile de bănuială> presupun existenţa unor fapte sau informaţii apte de a convinge un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea.
Or, din datele existente în cauză, respectiv procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante încheiat de organele de poliţie, buletinele de examinare clinică şi de analiză toxicologică alcoolemie, adresa Serviciului Rutier Alba şi declaraţia olografă a martorului B.A., declaraţiile inculpatului şi ale martorilor S.M., C.D.I., H.O.S., rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat şi s-a propus luarea măsurii arestării preventive.
Potrivit dispoziţiilor art.136 C.proc.pen., măsura arestării preventive se poate lua pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, iar alegerea măsurii se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Inculpatul Calman Gabor Zoslt are 31 de ani şi 9 luni, nu are antecedente penale, (…).
Instanţa apreciază că se impune luarea măsurii preventive a inculpatului pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, dat fiind faptul că acesta neagă în parte săvârşirea faptelor, iar în cauză cercetările nu sunt finalizate, existând pericolul ca, lăsat în libertate, acesta să încerce să influenţeze mersul anchetei.”

„Inculpatul a încercat să se sustragă de la urmărire”

„De asemenea, inculpatul a încercat să se sustragă de la urmărire, existând astfel pericolul ca, lăsat în libertate să încerce din nou să fugă.
Se constată că, raportat la infracţiunile pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat condiţiile prevăzute de art.148 şi art.136 lin.6 C.proc.pen. cu privire la natura şi limitele pedepselor sunt îndeplinite în ceea ce priveşte infracţiunile prev. de art.87 alin.1 şi art.89 alin.1 din O.U.G.nr.195/2002, pentru infracţiunea prev. de art.86 alin.2 pedeapsa fiind închisoarea de la 6 luni la 3 ani alternativ cu amenda.
În ceea ce priveşte temeiul prevăzut dec aert.148 alin.1 lit.a C.proc.pen. instanţa consideră că nu există nici un dubiu că inculpatul a fugit pentru a se sustrage de la urmărire, în condiţiile în care acesta nu a oprit la semnalul regulamentar al agenţilor de poliţie, cunoscând faptul că a consumat băuturi alcoolice şi că avea reţinut permisul de conducere, iar apoi, după cum chiar acesta a declarat, a auzit semnale acustice ale autoturismului poliţiei imediat după coliziunea cu copacul, dar a continuat deplasarea, părăsind astfel locul accidentului, tocmai pentru a se sustrage şi a nu fi depistat de organele de poliţie.
Referitor la temeiul prevăzut de art.148 lit.d C.proc.pen., instanţa apreciază că este incident în cauză, întrucât după săvârşirea la data de 10.07.2011 a infracţiunii prev. de art.87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 , la data de 9.11.2011 a săvârşit din nou, cu intenţie, alte trei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere.
Astfel, nu se poate împărtăşi apărarea inculpatului, în sensul că acest temei ar fi incident, doar în situaţia în care ar exista o hotărâre care să stabilească faptul că s-a săvârşit anterior o infracţiune, întrucât dispoziţiile art.148 lit.d trebuie coroborate cu cele de la art.143 referitor la existenţa unor probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De altfel, şi dispoziţiile art.148 lit.f se referă la <săvârşirea unei infracţiuni>, ceea ce ar presupune inaplicabilitatea acestui temei fără stabilirea în prealabil printr-o hotărâre judecătorească a acestui aspect.
În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art.148 lit.f C.proc.pen. instanţa reţine că este adevărat faptul că pericolul pentru ordinea publică nu echivalează cu pericolul social al faptelor săvârşite, însă dispoziţiile alin.8 al art.136 C.proc.pen. prevăd printre criteriile de alegere a măsurii preventive şi gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite.

În cauza de faţă, raportat la gradul de pericol social al faptelor săvârşite – apreciat de instanţă ca fiind extrem de ridicat – starea de sănătate bună a inculpatului, vârsta sa, atitudinea parţial nesinceră a inculpatului, instanţa consideră justificată luarea măsurii arestării preventive.

În practica C.E.D.O.(invocată şi în apărarea inculpaţilor )- Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici împotriva României- s-a reţinut că: <În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune : pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, paragraful 15) ; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, paragraful 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, paragraful 51 şi Hendriks împotriva Olandei (Hotărârea), nr. 43701/04, 5 iulie 2007).>
În aceeaşi cauză s-a mai arătat că, în cazul tulburărilor aduse ordinii publice, un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune şi doar dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier, citată anterior, paragraful 51).
Pedeapsa pentru infracţiunile prev.de art.87 alin.1 şi de art.89 alin.1 din O.U.G.nr.195/2002 este închisoarea mai mare de 4 ani (respectiv de la 1 la 5 ani şi de la 2 la 7 ani), iar natura faptelor săvârşite, modalitatea şi împrejurările în care acestea au fost comise-pe timp de noapte, circulând pe un drum principal din oraşele Teiuş şi respectiv Alba Iulia, inculpatul încercând apoi să se sustragă de la urmărire şi săvârşind în acest scop o nouă infracţiune – de părăsire a locului accidentului – au creat convingerea instanţei că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, inclusiv prin sentimentul acut de insecuritate pe care l-ar crea persoanelor care au luat cunoştinţă de faptele săvârşite de acesta.
Acest sentiment de insecuritate generat în rândul societăţii civile este accentuat şi de împrejurarea că, deşi inculpatul Calman Gabor Zsolt era cercetat tot pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, a săvârşit din nou infracţiuni de acelaşi gen, punând totodată în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor, chiar dacă, în concret, acest rezultat nu s-a produs, manifestând perseverenţă în a comite fapte prevăzute de legea penală.
Aşa cum s-a statuat in doctrina juridică, pericolul pentru ordinea publică presupune temerea că, odată pus în libertate, un inculpat ar comite fapte penale ori ar declanşa reacţii în rândul opiniei publice determinate de fapta pentru care este cercetat.”

Calman a susţinut în faţa instanţei că a început să consume alcool pe fondul procesului de divorţ

„Instanţa apreciază că, în cauză, indiferent de susţinerile inculpatului că în prezent conştientizează gravitatea faptelor comise, raportat la împrejurările cauzei, există pericolul ca acesta să reitereze comportamentul său infracţional, în contextul în care susţine că se află într-o situaţie specială, pe fondul procesului de divorţ, situaţie care însă l-a determinat, potrivit aceloraşi susţineri, ca în date diferite să consume băuturi alcoolice, dar care nu poate justifica faptele sale, respectiv conducerea pe drumurile publice a unui autoturism cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, având permisul reţinut în vederea anulării şi părăsirea locului accidentului produs ca urmare a săvârşirii unei alte infracţiuni.
Din actele dosarului şi din starea de fapt reţinută mai sus rezultă aşadar necesitatea ca inculpatul să fie scos din mediul în care trăieşte şi să fie plasat într-un regim de privare de libertate – prezentând un pericol real pentru ordinea publică.
Se mai impune o precizare cu privire la calitatea pe care o are inculpatul – de avocat în cadrul Baroului Alba, în prezent suspendat şi de inspector şef adjunct la I.T.M. Alba – în apărarea sa invocându-se că tocmai această calitate a determinat procurorul să propună arestare sa preventivă.
Această susţinere nu poate fi primită, urmând a fi înlăturată, în condiţiile în care instanţa de judecată constată că, raportat la natura faptelor, care nu au legătură cu profesia exercitată de inculpat, pregătirea şi calitatea profesională a acestuia nu pot constitui motive întemeiate pentru formarea convingerii judecătorului în sensul dispunerii cu deplin temei juridic şi faptic a măsurii arestării preventive în cauză.
Apărătorii inculpatului au solicitat, în subsidiar, să se dispună luarea unei măsuri preventive mai puţin severe – aceea de a nu părăsi ţara cu eventuala obligare a inculpatului de a nu mai conduce autovehicule – dar, date fiind considerentele expuse mai sus, instanţa apreciază că în cauză singura măsură preventivă de natură să asigure scopul prevăzut de art.136 C.proc.pen. este cea a arestării preventive, urmând a admite propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
Astfel, raportat la criteriile amintite, oferite de jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa apreciază că în prezenta cauză nu se justifică adoptarea uneia dintre măsurile alternative prevăzute de Codul de Procedură Penală, care de altfel nu ar putea avea eficienţă atâta timp cât, deşi inculpatului i-a fost reţinut permisul de conducere şi astfel nu mai avea dreptul de a conduce autovehicule, acesta nu a respectat această interdicţie, şi ca atare nu există nici o garanţie că, odată lăsat în libertate, ar respecta obligaţiile impuse de instanţă.
Fiind îndeplinite condiţiile cerute de art.148.lit.a, d şi f C.proc.pen., şi având în vedere complexitatea relativ redusă a cauzei şi faptul că probatoriul este în mare parte administrat, ceea ce nu justifică luarea măsurii pe durata ei maximă, de 29 de zile, instanţa urmează ca, în baza art.149 ind.1 al.10 C.pr.pen., să dispună arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 20 zile calculate începând cu ora pronunţării şi emiterii mandatului de arestare preventivă.
Se va face aplicarea art.192 alin.3 C.proc.pen.”