DOZA DE NORMALITATE: Roșia Montană, o poveste complicată din care România putea să piardă miliarde de euro

Procesul dintre compania minieră privată Gabriel Resources și Statul Român pentru proiectul minier de la Roșia Montană, Alba se apropie de o decizie finală.

Luna martie va fi luna în care Guvernul va afla dacă și cât va trebui să dea companiei, pentru blocarea proiectului.

Vezi video mai jos:

Gabriel cere în jur de 6,6 miliarde de dolari, despăgubiri pentru un proiect pe care nu l-a realizat.

Dacă împărțim suma la populația României de 19 și ceva de milioane, ajungem la o sumă de 350 de dolari pe cap de român, fie că este copil, adult, pensionar special sau nu.

Cam asta ar fi miza financiară, pentru că există și o miză politică: aruncarea responsabilității de la un partid la altul, până la aruncarea responsabilității pe activiștii civici.

Să fim totuși serioși: fiecare e liber să spună și să se manifeste cum vrea, dar la sfârșitul zilei, guvernele iau decizia.

Pentru a înțelege cât de cât ce s-a întâmplat acolo și mai ales cum a decurs procesul, să o luăm ușor.

„Gabriel Resources” are filiale în Marea Britanie şi Canada, iar procesul de la International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID are ca fundament juridic aplicarea a două tratate pe care România le-a semnat exact cu Marea Britanie şi cu Canada.

Într-un moment nepotrivit, aș zice, și voi explica de ce.

În baza acestor tratate, companiile britanice şi canadiene au dreptul să dea România în judecată, dacă consideră că acţiunile statului le aduc prejudicii.

Şi companiile româneşti pot da în judecată cele două ţări, dar, bineînţeles, nu este cazul, pentru că România nu obișnuiește să deţină proiecte miniere în alte țări. Mai mult, tratatele au fost semnate în 2011, când situaţia de la Roşia Montană nu mai era roz şi guvernul ştia, teoretic, că proiectul va fi respins.

Care a fost atunci motivul pentru care România a acceptat semnarea celor două tratate din care nu câștiga nimic, dar risca să piardă mult? N-a răspuns nimeni deocamdată.

Mai mult, la cum a mers proiectul de-a lungul anilor, se mai poate emite o ipoteză.

Ne-a explicat, mai demult, chiar un personaj important de la Gabriel.

Ia auziți: Indiferent de echipele de management care s-au perindat la conducere,” a fost cultivat un comportament juridic adecvat ținând cont de situația în care s-ar ajunge la proces”.

Aceasta înseamnă că ”Gabriel” a avut întotdeauna o strategie cu finalitate legală, care să-i confere un avantaj în cazul unei dispute la instanțele internaționale. Adică s-a pregătit cu documente.

De cealaltă parte, statul a avut un comportament ambiguu, schimbările de miniștri și schimbările de poziție ale guvernelor, contribuind la aceasta.

Vă mai amintiți campania ”Ce ai face cu patru miliarde de dolari?” inițiată cu câțiva ani în urmă de Roșia Montană Gold Corporation?

Pe scurt, era vorba despre niște spoturi video care reprezentau oameni ”simpli”, ”opriți” pe stradă și întrebați în ce proiect ar trebui să investească România patru miliarde de dolari? Un fel de vox-populi. Răspunsurile erau la fel de” simple” precum erau și respondenții.

Toate nevoile țării erau enumerate, de la autostrăzi la educație, sere pentru legume românești și bani pentru IMM-uri.

Importantă era însă concluzia: ”Proiectul de la Roșia Montană aduce României patru miliarde de dolari respectând standardele de mediu”.

Mesajul are o oarecare relevanță abia acum, când România ar putea pierde câteva miliarde, în urma unui proces netransparent aflat pe rolul Centrului Internațional pentru Soluționarea Disputelor legate de Investiții din cadrul Băncii Mondiale.

Dacă este să ne uităm și mai adânc la această afacere, aflăm și alte lucruri.

Roșia Montană a devenit celebră după ce un personaj controversat, cu legături în serviciile secrete româneşti şi străine, pe nume Frank Timiş, a iniţiat, în spatele unui offshore, un proiect de extragere a aurului din mină folosind tehnica separării aurului prin cianură.

Dincolo de cuvântul ”cianură”, tehnica este normală atunci când concentrația este mică, iar minereul mult.

Toată povestea a început în 1994, când Ministerul Industriilor a elaborat o listă a proiectelor prioritare pentru cooperare internaţională în industria minieră.

Dintre acestea, cel mai important era cel de la Roşia Montană, despre care existau informaţii certe cu privire la concentraţia ridicată de aur care există în acest zăcământ.

Un an mai târziu, în 1995, Consiliul de Administraţie al RAC Deva, transformată între timp în Minvest, a elaborat un caiet de sarcini prin care se prevedea găsirea unui partener străin care să asigure surse de finanţare şi care să primească 49% din afacere, restul de 51% urmând să rămână părţii române.

În acel an, compania australiană Gabriel Resources NL, cu sediul în Oxleigh dr. Malaga (Australia de Vest), reprezentată de omul de afaceri Frank Timiş, a transmis autorităţilor române o scrisoare de intenţie prin care propunea tocmai o cooperare pentru prelucrarea minereurilor auro-argintifere în amestec cu steril vechi de la Roşia Montană, Gura Barza – Brad şi Zlatna.

Avem informațiile acestea dintr-un dosar deschis și închis de PNA, fostul DNA, acum mulți ani.

Acordul semnat între cele două părţi la data de 4 septembrie 1995 a avut, însă, cu totul alte elemente decât cele stabilite iniţial de Consiliul de Administraţie al RAC Deva. Prin acest acord, statul român detinea maxim 49% din afacere, iar partenerul străin –compania australiană obscură şi fără nici un fel de experienţă în domeniu – restul de 51%.

La acea dată, Gabriel Resources NL nu a depus nici un fel de documente care să ateste bonitatea firmei, dar, cu toate acestea, afacerea, care era în totală contradicţie cu deciziile anterioare ale Consiliului de Administraţie de la RAC Deva, s-a realizat.

Reprezentanţii Regiei au trecut imediat la treabă şi au transmis, fără acordul Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, licenţele de exploatare din zonele vizate de proiect către Gabriel Resources NL.

În acest fel, firma din Australia de Vest a reuşit o asociere pe uşa din dos cu statul. Afacerea a fost perfectată cu Frank Timis, un om de afaceri cu un trecut dubios şi cu legături în serviciile secrete (a sponsorizat din postura de proprietar al proiectului de la Roşia Montană, o adunare a şefilor de servicii secrete din Europa Centrală şi de Est, la Snagov).

Ponderea statului român s-a diminuat şi mai mult printr-o serie de acte, semnate de către directorii de la RAC. (regia autonoma a cuprului)

Astfel, un act adiţional semnat în 1997 cu Frank Timiş de către reprezentanţii companiei de la Deva, fără acordul Consiliului de Administraţie al societăţii, a adus înţelegerea cu Gabriel Resources foarte aproape de ceea ce „australienii” intenţionau încă de la început: statul român poate deţine 20% până la 35% din afacere (dacă aduce aport în natură).

Problema este, însă, faptul că societatea mixtă, SC Eurogold Resources SA, formată de RAC Deva (33,8%), Gabriel Resources Ltd. Canada (65%) şi încă câteva societăţi româneşti cu procente insignifiante (Cartel Bau SA Cluj-Napoca, Foricon SA Deva si Comat Trading SA Bistrița), s-a infiinţat în 11.06.1997, cu două luni după înscrierea Gabriel Resources pe bursă.

În noua firmă, partenerul australian s-a metamorfozat în „Gabriel Resources Ltd.„, cu sediul în paradisul fiscal Channel Islands, Marea Britanie, reprezentat prin Frank Timiş şi Gerard Edward Wood.

Un ultim act adiţional a pus capac afacerii în ceea ce priveşte procentul ce îi revenea părţii române. Ponderea RAC Deva, deci a statului, a scăzut de la 33,8% la 19,3%.

Miza: 310 tone de aur şi aproximativ 1600 de tone de argint zăcământ estimat.

Au urmat ani întregi de războaie de imagine cu toată lumea: militanţi, activişti, instituţii ale statului, presă, public… care au costat zeci de milioane de euro, bani cheltuiți cu o eficienţă discutabilă. Managementul companiei a fost asigurat succesiv de mai multe echipe, niciuna nereușind să ”pornească” investiția.

În final, scandalul cu miză enormă a ajuns în faza arbitrajului internațional. Cu ajutorul unor super-avocați, compania va încerca să îi facă pe români să plătească miliardele de dolari, după ce, cu câțiva ani înainte, îi întreba ce ar face cu ei.