FOTO-DOCUMENT: Taxiul de azi, birja de ieri. Cum arăta singurul mijloc de transport din Alba Iulia în 1925 și cât costa o cursă

Mașini cu sute de cai putere, motoare sau chiar avioane. Toate acestea ne fac viața mai ușoară și ne ajută să ne deplasăm într-un timp cât mai scurt, oriunde avem nevoie. În era vitezei și a tehnologiei, deplasarea nu mai este o problemă. Însă, în urmă cu aproape 100 de ani, lucrurile nu erau nici pe departe cum sunt acum, iar oferta de „mijloace de transport” nu era deloc variată. Singurul mod în care te puteai deplasa, cel puţin în Alba Iulia,  era trăsura,  asta dacă nu voiai sa mergi pe jos așa cum o făceau majoritatea cetățenilor.

O plimbare cu birja, cum era numită trăsura, nu era tocmai ieftină, semn că și atunci ca și acum, confortul și timpul se plăteau.

Dacă în anul 2014, parcurgerea câtorva kilometri prin oraș nu reprezintă o problemă, în secolul trecut era nevoie zeci de minute pentru a ajunge la destinație. Singurul mijloc de transport „de lux” era birja, de care nu oricine se putea bucura și pe care nu oricine o putea conduce. Dacă acum avem nevoie de permis de conducere pentru a ne putea numi „șoferi”, în anul 1920 era nevoie de un certificat pentru a putea deveni birjar.

Reguli şi autorizaţii pentru trăsuri şi birjari

La fel ca şi în zilele noastre, oricine deţinea un astfel de „mijloc de transport”, trebuia să aibă o autorizaţie, pe care nu o putea primi decât dacă era cunoscut ca având o „viaţă morală”. Fie că proprietarul era el însuşi birjar, ori, dacă era mai cu dare de mână, angaja pe cineva, o serie de reguli trebuiau respectate.

Una dintre acestea, se referă la numărul de pasageri care puteau fi transportaţi cu o trăsură, în Alba Iulia anilor ’20. Dintr-un regulament al birjelor din oraş, ce aparţine Serviciului Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, aflăm că proprietarul unei trăsuri, nu era obligat să primească într-o trăsură trasă de doi cai, mai mult de patru adulţi.

De asemenea, clienţii nu erau lăsaţi pe mâna oricui, ci în seama unui birjar care era mai întâi testat…la propriu. Acesta trebuia să aibă minim vârsta de 17 ani, să ducă „traiu treaz”, „din partea poliţiei să fie inexcepţionabil”, să fie scutit de „defecte greţoase trupeşti”, „înbrăcat după buna cuviinţă” şi, mai ales, să treacă examenul susţinut în faţa poliţiei orăşeneşti, prin care să demonstreze că „ştie mâna” şi că recunoaşte toate străzile din oraş. După ce îşi demonstra talentele cum putea el mai bine şi prezenta „cartea de lucru” în faţa autorităţilor, birjarul obţinea mai întâi o adeverinţă de birjar, iar, mai apoi, un certificat, pe care erau trecute numele proprietarului trăsurii, numele şi adresa birjarului şi numărul birjei.

Seria de cerinţe nu se oprea însă aici. Deşi acum ni se pare că a fi birjar la vremea aceea, nu era mare lucru şi că oricine putea să candideze pentru o asemenea „meserie”, trebuie să ştim că, nesfârşita listă de cerinţe obligatorii era completată şi de un lung şir interdicţii sau obligaţii. Printre acestea, aflăm cu mirare că, deşi muncea într-un spaţiu deschis, birjarului îi era interzis să fumeze, să transporte clienţi dacă „trăsura simbriaşe are fereştile sparte”, să „năcăjască caii şi să pocnească din biciu” în loc public, „să transporte morți” sau bolnavi de „boale infecțioase”, fără ca pe urmă să dezinfecteze birja în curtea spitalului din oraș.

De asemenea, birjarul avea datoria ca după fiecare cursă, să verifice dacă clientul nu și-a uitat ceva în birjă și să predea eventualele bunuri găsite direct la poliție. Dacă acum, aspectul moral contează cel mai puțin în trafic, acum aproape 100 de ani, birjarul risca suspendarea dreptului de a „mâna” pentru cinci ani, alături de o amendă zdravănă aplicată de polițiști, dacă era „dur cu publicul”, „necuviincios” sau „găsit beat la serviciu”.

Dotările unei birje

Desigur că, pentru a putea pune în circulație un astfel de „mijloc de transport”, trebuiau îndeplinite anumite standarde, iar trăsura trebuia să aibă anumite dotări. Din documentele depuse la o licitație organizată de Consiliul Orășenesc Alba Iulia în anul 1925, cu scopul de a achiziționa o trăsură nouă care să stea în fața Primăriei „pentru cazuri neprevăzute”, dat fiind faptul că cea veche, care avea patru cai, „s-a uzat în 6 ai atât de tare, încât nu mai poate fi reparată în vederea transportului, potrivit cerințelor acestui oraș, cercetat încontinuu de persoane înalte dela conducerea tuturor instituțiilor statului”, aflăm că două firme, una din Sibiu și cealaltă din Timișoara, s-au arătat interesate de a construi o trăsură nouă pentru Primărie.

Așadar, fabrica de trăsuri „Iuliu Kardos” în Timișoara, propune contra sumei de 74.000 de lei, construirea unei trăsuri model Banat-Rotund, cu roți de cauciuc, felinare, scaune bune și cu tapițerie din postav albastru de calitatea I. De asemenea, „înainte și în mijloc, trăsura e prevăzută cu covoare întrebuințate 8 zile”. Totodată, dacă se dorea o trăsură cu roți de fier, costul acesteia era cu 10.000 de lei mai ieftin.

Firma Datky & Fii din Sibiu, vine cu propunerea de a construi o trăsură nouă de lux, după execuția cea mai fină, din fier nichelat, confortabilă, compusă din osii de ulei, acoperiș din „piele de lac, rusesc”, tapițată cu postav albastru închis de calitatea I, covoare fine, druguri de acoperiș, frână „cu apăsător” și felinare „extra fine” din material de primă calitate. Calitatea este garantată de firmă, care are „peste 50 de ani experiență”.

Nu se știe exact cât s-a plătit pentru trăsura cea nouă, însă știm că firma desemnată câștigătoare la 28 mai 1925 a fost cea din Sibiu, iar bugetul alocat de Primărie a fost de 100.000 de lei. Încă de la început, cumpărarea unei trăsuri noi a fost aprobată în urma unei ședințe de consiliu orășenesc, la care au participat prefectul de Alba de atunci, dr. Camil Velican, primarul Aurel Sava, consilierul Vasile Debu, primnotarul Dumitru Bogdan, jurisconsultul dr. Atanasie Mârza, prim-mediul Cornel Dărămuș, inginerul Iuliu Boer și prim-contabilul Petru P. Roșca, iar condiția principală era ca achiziția să se facă „prin oferte și asupra lor să decidă consiliul orășenesc”.

Cât costa o cursă cu birja în Alba Iulia, în 1924

Dacă acum o cursă cu taxiul în Alba Iulia costă în jur de 2 lei/km ziua și 2.50 lei/km noaptea și acum un secol prețurile variau în funcție de momentul zilei, de timp (nu de distanță cum ne-am fi așteptat) și de cheltuielile de întreținere ale birjei.

Astfel, aflăm că acum 100 de ani, o zi întreagă de mers cu birja (de la 7 dimineața, la 19 seara) , cu o pauză de 3 ore, costa 150 de lei, echivalentul a 6 potcoave sau a 3 ferdele și jumătate de ovăz. Pentru o jumătate de zi de transport se plătea 75 de lei, iar pentru o oră 20 de lei. Pentru o cursă în cetate și înapoi, cu așteptare de 15 minute, trebuia să scoți din buzunar 15 lei, iar 20 de lei se plăteau în seratele dansante „din oricare parte din oraș, până acolo și de acolo înapoi după miezul nopții”.

Dacă doreai să ieși din oraș, tarifele la birje erau destul de piperate. Pentru a ajunge la Teiuș plăteai 100 de lei, la Aiud 150 de lei, la Partoș, Oarda de Jos, Bărăbanț sau Micești, 40 -50 de lei, iar pentru a ajunge la Sebeș sau Vințu de Jos, 80 de lei.

Și acum 100 de ani albaiulienii s-au confruntat cu un val de scumpiri de tot felul. Astfel, din cauza cheltuielilor tot mai mari de întreținere a birjelor, precum „feștitul trăsurei”, care a ajuns să coste și 2.000 de lei, întreținerea unui cal pe zi, care de la 60 de lei, a ajuns să coste 150 de lei pe zi, din cauza scumpirii fânului, o potcoavă sau un cerc la roată, care s-a scumpit cu 70 de lei în 2 ani, ajungând ca în 1926 să coste 230 de lei, proprietarii de trăsuri au făcut o cerere la Primărie, prin care solicitau aprobarea creșterii de tarife la cursele interne sau externe, unele dintre acestea ajungând să coste aproape dublu.

Tocmai din cauza costurilor mari de întreținere a birjei și calului, care se adăugau salariului ce trebuia oferit birjarului, în Alba Iulia existau doar 21 de proprietari de birje în 1926: Traian Vințan, Gligor Roman, Samoilă Samu, Ilona Szabo, Dumitru Stoica, Constantin Iancu, Iuon Ghiura, Macsim Lobl, Petru Negrea, Floare Mocan, Gheorghe Iancu, Lorincz Zudor, Elek Nathan, Gyulai Joan, Lipot Seidenfeld, Eugen Bruckmann, Mihail Seidenfeld, Andrei Molnar, Coloman Seidenfeld, Nicolae Moldovan și Nicolae Roșan.

Foto: Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale