Povestea emoționantă a Alisei și a câinelui ei bătrân, dus 17 kilometri în spate: ”Am inima frântă, soțul meu a rămas în Ucraina”

Alisa, o ucraineancă de 35 de ani care a fugit în Polonia cu familia și câinii ei, descrie călătoria lor periculoasă și totodată emoționantă, care ne ajută să înțelegem prin ce trec refugiații care părăsesc de nevoie Ucraina.

Povestea ei a fost relatată de The Guardian. Familia a fost nevoită să își ducă în spate câinele, un ciobănesc german de 12 ani jumătate, pe nume Pulya, prea bătrân ca să poată parcurge un drum foarte lung pe jos.

De aceea stăpânii lui l-au purtat 17 km  în spate pentru a-l duce dincolo de graniță

”Am pierdut multe lucruri. Mi-am pierdut tatăl. L-am lăsat pe soțul meu în urmă la graniță. Inima mea este frântă pentru că nu am fost niciodată fără el. El este o parte din mine, cea mai mare parte din mine, iar acum nu este cu mine. Nu sunt bărbați cu noi.

Pe 23 februarie, mi-am pierdut tatăl pe neașteptate, în vârstă de 59 de ani. A doua zi a început războiul. În timp ce mulți oameni plecau de la Kiev, soțul meu și cu mine încercam să rezolvăm documentele de înmormântare pentru a-l îngropa pe tata.

Sirena suna din toate părțile și tancurile circulau în jurul orașului. Am strâns aproape toate actele, dar din moment ce oficiul de stare civilă a fost evacuat și nu ne-a dat un document final, crematoriul a refuzat să-l accepte pe tata.

Sunt programator Python și lucrez pentru o companie germană; ei m-au ajutat să plec din Ucraina în Polonia. Am plecat de la Kiev cu o mașină mică Peugeot 307.

Eram nouă, eu, mama mea, sora mea, cei doi soți ai noștri, patru copii și doi câini mari, inclusiv un ciobanesc german în vârstă. Era imposibil să te deplasezi în interiorul mașinii. Am condus timp de 16 ore într-un sat la aproximativ 140 km de Kiev.

Am hotărât să părăsim satul mai târziu dimineața pentru că era periculos, chiar și acolo. Lângă granița cu Polonia erau o mulțime de mașini. Ar fi trebuit să stăm în mașină următoarele trei – sau cinci – zile, așa că am decis să mergem pe jos ultimii 17 km până la graniță.

Nu a putut să-și lase cățelul în urmă: este parte din familie

Am plecat la 4 dimineața – erau minus șapte grade. A fost o călătorie grea în jurul munților și râurilor. Copiii mei plângeau din cauza frigului. Și eu îmi venea să plâng, dar nu puteam să renunț… a fost ideea mea să merg la graniță.

Câinele meu are 12 ani și jumătate și s-a chinuit să meargă, dar a căzut la fiecare kilometru și nu s-a putut ridica din nou. Am oprit mașini și am cerut ajutor, dar toată lumea a refuzat; ne-au sfătuit să lăsăm câinii.

Dar câinii noștri fac parte din familia noastră. Câinele meu a trăit toate momentele fericite și triste cu noi. Câinele mamei este tot ce i-a mai rămas din viața anterioară. Așa că soțul meu, uneori, ne ducea câinele pe umeri.

Am ajuns la graniță și erau vreo cinci, sau poate șapte, corturi roșii și o mulțime mare. Chiar înainte de a intra într-un cort roșu, o femeie mi-a cerut să-i iau fiica de 11 ani și să o ajut să-și petreacă timpul și să nu se piardă – o femeie o aștepta în Polonia. Bineînțeles că am fost de acord.

Am stat într-un cort vreo șapte ore. Eram cu toții acolo, câini și cinci copii, toți cu picioarele ude. A fost greu fizic și psihologic – mulți oameni din jurul nostru aveau nevoie de ajutor și medicamente. Părea că aceste corturi roșii nu se vor termina niciodată.

Dar când am făcut primii pași în Polonia, când ne-am arătat permisele, atunci mi-am dat seama că vom fi bine, că ne aflam într-un loc sigur.

Soțul a rămas în Ucraina

Soțul meu nu a putut trece granița din cauza vârstei și a ordinului de mobilizare. S-a întors în sat să aibă grijă de mama și bunica lui. Sunt doar șapte acolo și aproape toată lumea are peste 60 de ani.

Soțul surorii mele este și el acolo, cu părinții lui și un prieten al părinților săi. Toți sunt într-o căsuță fără apă. Nu există magazin, farmacie, apă sau mâncare în sat și el și soțul surorii mele folosesc lemne de foc pentru a încălzi casa.

Nu știu care este planul meu. Îl vreau pe soțul meu aici. Deocamdată, ceea ce voi face cu copiii mei este să decid unde vreau să stau: aici, în Polonia, sau să plec în Germania, ca toți colegii mei.

Mulți dintre prietenii mei sunt încă în Ucraina, la Kiev. Unii dintre ei sunt în Harkiv în buncăre cu copii mici. Nici nu-mi pot imagina ce simt ei acum.

Plângem mereu când ne uităm la știrile TV, aici, în Polonia. Îl urmărim mereu. Plâng pentru că nu îmi pot imagina ce se întâmplă.

A fost greu să părăsesc Ucraina. La început mi-am pierdut tatăl, iar acum îmi las soțul acolo. Soțul meu este o mare parte din mine. Dragostea noastră fără margini este cea care îmi dă putere acum.

Tatăl meu este încă la morgă și sper că, când mă întorc, el va mai fi acolo. O să fac cea mai bună înmormântare posibilă.

Foto: The Guardian

 Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Alba24 și pe Google News