Contacteaza-ne si pe
Publicitate

EVENIMENT

Bianca Iuga și Alba24: Despre modele și anti-modele cu Mădălina Bălășescu

Publicat


Madalina_Balasescu_parc

Împreună cu Bianca Iuga, Alba24 a plecat în căutare de modele, de români care îi inspiră și pe cei din jurul lor, de oameni care au ceva de spus, deși nu au căutat niciodată expunerea publică. Cu optimism, îi căutăm pe oamenii valoroși în toată țara, ba chiar și în Diaspora.

Astăzi, prin implicarea Biancăi, Alba24 o găzduiește pe Mădălina Bălășescu un om care caută să înțeleagă – pe sine, pe cei din jur, lumea în care trăiește.

 A făcut Jurnalism și Comunicare, a lucrat în televiziune, a început să predea la Universitatea București, a făcut un doctorat în sociologia comunicării, a decis că are nevoie să înțeleagă mai mult și a absolvit o facultate de psihologie.

Mădălina vine din Siliștea Gumești, satul din Teleorman făcut faimos de Marin Preda și probabil că, într-un fel, copilăria la țară, printre oameni cu mult umor și relativ lipsiți de griji, i-a dat niște repere care au ajutat-o mai târziu, când a început să predea, să meargă prin lume, pe la conferințe internaționale de media sau sociologie, să scrie articole și cărți.

Cu Mădălina nicio discuție nu e ușoară, pentru că analizează și explică mereu din toate unghiurile, pentru că surprinde nuanțe, pentru că intră în straturi din ce în ce mai profunde ale subiectului.

Madalina_Balasescu_catedra

Așa că în cele ce urmează este un text – lung – despre modele, despre cum vede subiectul ”modele în viață” o exponentă a generației celor care au ieșit din adolescență în 1989, care și-au trăit tinerețea în nebunia anilor 90, învățând libertatea și construind capitalismul, un om care acum, după multă introspecție, cu detașare, se uită în spate și în jur și trage niște concluzii. Este un text de o sinceritate și o claritate dureroase.

Despre modele, ne-modele, anti-modele, modele inverse. De la Ceaușescu și Winnetou la Yalom și Gandhi

Nu am primit des în vremea copilăriei și adolescenței întrebarea “ai un model în viață?» pentru că, pe vremea aceea, care era a unui comunism care părea înfipt pe viață în identitățile noastre fragede, modelul personalizat, oficial, era unul singur.

Era al lui Ceaușescu, conducătorul comunist mult iubit, a cărui fotografie era în toate manualele școlare, la toate telejurnalele, în publicațiile scrise de tip propagandastic, asupra căruia se proiecta o perfecțiune paternalistă la care trebuia doar să aspiri fără să respiri, în așa fel încât să te transformi, printr-un soi de contagiune magică, în omul nou, idealul societății socialiste multilateral-dezvoltate.

Acest om nou, prototipul no gender, ideal, în același timp și femeie, și bărbat, și copil, dar, în același timp, nici femeie, nici bărbat, nici copil, trebuia să întruchipeze o perfecțiune proiectată de minți bolnave, care să fie rotița de bază în angrenajul unei utopii sociale, cu oameni egali la interior și la exterior (ce contradicție în termeni!).

Cam asta a fost prima mea ofertă de model social, aspirațional din viața mea de copil și adolescentă în comunism, ceea ce m-a confuzat destul de mult la vremea respectivă. Am crescut într-o familie extinsă numeroasă, plină de oameni liberi, frumoși, simpli, inteligenți și plini de umor în ale vieții urcușuri și coborâșuri, într-o comună cu brand literar, aka Siliștea-Gumești, locul în care s-a născut Marin Preda.

Din perioada aceea, mi-aduc aminte de multe întâmplări care mi-au „sabotat” devenirea de luminos om al socialismului, cum ar fi: bancurile permanente la adresa conducătorilor “iubiți” la petrecerile de familie, în discuțiile zilnice, “sudălmile” piperate, spuse cu foc și cu mult umor în lupta zilnică cu ale vieții, de la lemnele de foc, la coada pentru o butelie sau un sfert de pâine peste rația alocată, mișto-urile crunte la adresa Elenei Ceaușescu și veselia contagioasă din preajma congreselor partidului sau a marilor realizări cincinale raportate de media comunistă în comparație cu realitatea de la firul ierbii… Domnul Paul Rădulescu, fost profesor și coleg cu ai mei, Dumnezeu să-l ierte, spunea bancuri savuroase despre Ceaușescu, atunci când venea cu familia în vizită la noi. Știu că se râdea în hohote, complice, fără grijă, în interiorul casei și al curții noastre.

Astfel, devenirea mea comunistă, programată, de fiică devotată și cu viața închinată partidului și conducătorului iubit, a fost din greu sabotată în perioada aceea de adulți inteligenți și plini de umor, dar și de libertatea pe care ți-o dă o viață la țară relativ lipsită de griji.

Totuși, în același timp, la școală purtam șnur galben de comandantă de detașament, făceam programe de activitate pe ore și pe zile, aveam 10 pe linie, țineam în clasă ordine și disciplină ca la televizor, nu am avut o restanță la vreo temă în viața mea, făceam serbări de Cântarea României, îl așteptam pe moș Gerilă, făceam CSP (cunoștințe social-politice, e drept cu juma’ de gură), credeam că Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare sunt cei mai mari conducători din istoria Europei, că turcii au fost niște nenorociți sălbatici care ne-au chinuit secole la rând doar pentru că au putut și că romanii au fost niște cretini cu ADHD care se plictiseau la Roma și venau să ne fure nouă aurul și femeile.

Madalina_Balasescu_amfiteatru

Și multe alte bazaconii mai credeam despre istorie, în special, conform manualelor comuniste, că ani în șir mi-au trebuit să desfac sârmele încurcate din capul meu și să le pun în ordine. În orice caz, în sfârșit, cred că în anul de grație 2019, copilul meu interior i-a iertat pe turci, care cu Posada, cu tributul, cu Brâncoveanu, cu otravitul fântânilor și e bine așa că tare îmi doream să ajung în Turcia în vacanță, dar nu mă lăsa memoria afectivă impregnată de învățăturile comuniste.

La 30 de ani de la încheierea acelei epoci stranii, care mi-a rămas pe veci impregnată în memoria celulară și afectivă, cred cu tărie că portița mea spre libertatea interioară în acele timpuri au fost cărțile, cunoașterea, informațiile, mai ales dinafara școlii, prinse de pe unde le apucam.

Știu că-mi plăcea tare mult să descopăr lucruri noi, orice fel de lucruri noi, dar, cel mai mult și mai mult, îmi plăceau cărțile de literatură, pe care le devoram cu zecile în vacanțele de vară.

Mi-aduc aminte și acum de cât de mândră eram de prima carte întreagă citită: Prinț și cerșetor a lui Mark Twain, la 10 ani, care m-a entuziasmat, pentru că mi-a arătat oameni diferiți față de ce vedeam și auzeam. Intrasem într-o lume secretă, dincolo de văzul și auzul celorlalți în care au încăput apoi toate cărțile pe care le-am găsit în bliblioteca de acasă, apoi cele ale profesorilor din școala generală, apoi de la prieteni, apoi, de la alții, de la gazda unde am stat la liceu. Eram fascinată de lumile care mi se revelau prin acele cărți, aventurile din cărțile lui Jules Verne, intrigile lui Dumas, enigmele Agathei Christie, bogăția afectivă din literatura rusă, nevrotismul personajelor lui Flaubert, nebunia descriptivă a lui Blazac, expresivitatea narativă a lui Fowels sau filosofia existențialistă a lui Hesse.

Și multe altele, probabil sute, din care am luat câte ceva, de la un mod de scriere până la un contur de personaj, de la o lumină sufletească până la o adâncime psihologică și existențială de nepătruns la o vârstă atât de mică… dar, mai presus de toate, dincolo de ce am luat de la fiecare în parte, știu că acele cărți au fost izvorul meu subteran de bucurie și optimism, un izvor magic, din care mi-am alimentat constant ideea centrală asupra vieții, intuitiv, inconștient, care îmi spunea că oamenii, grupurile, întâmplările, poveștile sunt întotdeauna mai mult decât ceea ce par. Că ascund în ele motivații, cauze, trăiri și viață interioară mai multă decât ne putem noi imagina.

Că este nepermis de simplificator să reduci realitatea, oamenii, faptele la clișee și șabloane… care, pe lângă că sunt super-plictisitoare, îi jefuiesc pe oameni de unicitate și originalitate, de libertatea de a fi așa cum sunt ei, pe nivelul lor de evoluție… și cred acum că ceea ce făceam atunci era rezultatul nevoii acute de răspunsuri, de explorare și de cunoaștere a vieții, altfel decât în varianta oficială de la televizor, standardizată, oficială, de lemn.

Moartă. Pe undeva, simțeam că ceva nu era în ordine în ceea ce se spunea, că mai era ceva acolo care nu se spune.

Continua pendulare între ce se vede și ce mai este pe lângă s-a transformat în timp într-un reflex permanent de evaluare a realității cu două măsuri, în scopul de a ajunge la un adevăr cât de cât conturat, comparând tot timpul ce se spune și ce nu se spune, ce se vede și ce nu se vede, ce se arată și ce nu se arată. Și mai ales de ce.

Mi-aduc aminte și acum cât de revoltată eram când ascultam Europa Liberă la radio-ul gazdei mele din Târgoviște, mă sufocam de furie când mă gândeam că oamenii nu au voie să spună ce gândesc, să vorbească ce vor, când vor… adică, mă gândeam eu, după ce că viața asta atât de mișto e atât de scurtă și nu prea ai timp să faci cine știe ce după principiul te naști, trăiești și mori înainte să te prinzi și mai trebuie să dai socoteală și altora despre ce ai tu de gând să faci? Pe bune? Cine sunt ceilalți să-ți spună cine ești tu și cum ar trebui să fii? Ce drept au să facă asta? Cine sunt toți oamenii ăștia și cum reușesc să fie atât de obedienți? Cum poate fi cineva așa? Desigur, am răspunsuri acum pentru atunci, științifice chiar, dar încă trăiesc, ca și cum ar fi prima dată, uimirea transformării umane de la firesc la nefiresc.

Nu sunt eu aceea care să îi judece, dar sunt unul dintre aceia care se întreabă dacă nu exista și o lată variantă și dacă a meritat prețul pentru fiecare.

Whatever, cam așa gândeam atunci despre oameni, viață, societate, cam așa am ieșit eu la 17 ani din comunism, cam asta a rezultat în planul identității mele din suprapunerea celor două modele mari care mi-au marcat existența: comunismul (dat, nenegociabil, karmic?) și libertatea interioară (datorată familiei, pădurii, buncilor, naturii, prietenilor, cărților, datelor de personalitate, curiozității, bucuriei, dragului de oameni etc). Și știu că îmi spuneam pe la 18 ani că sunt “rebel fără cauză” (eram plină de furie împotriva comunismului) și că singurul lucru care mă deranjează la mine este sistemul (social, comunist) din care fac parte…

Și era frumos dacă lucrurile s-ar fi terminat așa, atunci și acolo, în lupta cu modelul, sistemul, balaurii anti-libertate, așa cum spune ceasul istoric care, în 1989, a întors o nouă filă și a mutat, hocus-pocus, România din regimul totalitar în cel democratic. Când în decembrie 89 se încheia o lume pe care o rejectasem aprioric și căreia îi dădusem din mine atât cât fusese nevoie, minimul necesar… un anumit grad de contagiune, neconștientizat, fusese deja făcut.

Și astfel eram cu un picior în comunism, prin tot ceea ce însemnase formare și cu unul în democrație, o lume despre care nu știam absolut NIMIC, pentru care nu învățasem NIMIC la școală, pentru care nu ne pregătise NIMENI. Lucrurile se văd clar acum, dar atunci habar nu aveam că habar n-avem de nimic.

Ieșisem din comunism în total habarnism istoric, economic, social, politic, democratic. Aveam 17 ani și nu știam, de fapt, nimic despre lume și viață.

Dar aveam să aflu cât de curând, pe pielea mea. În primii ani, am trăit iluzia totală, deplină a democrației și a libertății… timp în care am călărit nori, crezând într-o lume mai bună. Pe atunci încă mai credeam că oamenii sunt luminoși și că scopul vieții este ceva evident pentru toți: să își optimizeze potențialul, datele genetice și de personalitate, să își caute bucuria vieții și libertatea de a face ce poftesc cu viețile lor.

Madalina_Balasescu_profil_catedrala

Haha, știu. Și am ținut-o așa o perioadă bună, de ani și ani, în care am proiectat asupra unora, din cercul de referință social și profesional, aceste idealuri personale și valori, dar nu pentru că aș fi fost o naivă, ci pentru că chiar acele personaje spuneau constant acele lucruri, afirmau această viziune de viață și purtau în piept valori precum: libertatea, democrația, gândirea, spiritul autentic… ba chiar erau bine plătite pentru asta.

Și cum să nu-ți placă să auzi asemenea lucruri când tu însăți crezi în ele și, mai ales, înțelegi intuitiv, că faci parte dintr-un joc social și profesional extrem de complex, dinamic, creativ, complicat, sofisticat, cu provocări fabuloase de creștere personală (nu mă refer aici la titluri și funcții, ci la achiziția de cunoaștere și orizontul de înțelegere a lumii)?

Cum nimic nu se întâmplă fără permisiunea nostră, proiectând, din nou, propriile idealuri și aspirații de libertate, conștiință, progres, potențial, rațiune, bine comun, viziune luminoasă asupra vieții, asupra altor persoane, am intrat în siajul unor situații de viață complexe, pline de provocări, cu lumină și întuneric.

În lumină, înțeleg cu mintea de acum că au stat re-evaluarea propriei vieți, iar și iar, până la a mă confrunta, cu adevărul propriei autenticități și aruncarea peste bord a tot ceea ce fusese pus nelalocul lui, de către ceilalți, în personalitatea mea.

Un psiholog ar înțelege mai bine dacă aș spune că mi-am pescuit, ani în șir, introiecțiile (imaginile interioare a/despre ceva acumulate în procesul de dezvoltare a personalității) “greșite” de tipul: ceilalți au drepturi/putere asupra ta, există deșteptăciune mai mare și deșteptăciune mai mică, raportul social și profesional de putere este locul/pretextul unor compromisuri de sine, unii oameni sunt mai oameni decât ceilalți, părerea lui X e mai părere decât a ta etc.

Dar, în lumina propriei re-evaluări, chirurgicale și dureros de lentă uneori sau încremenit de stagnantă pentru perioade nepermis de lungi la scara vieții de om, am descoperit totodată și propriile resurse de a depăși în mod convenabil pentru mine respectivele provocări. Din fericire, sunt o norocoasă și am primit mult potențial cu care să lucrez, așa încât, ca o concluzie unică a modului în care am reușit să scot de pe mine ceea ce mi-a fost greșit administrat de la alții, mai mult cu voie decât fără voie, aș putea să spun că, pentru mine, a fost și este întotdeauna mai ușor să fac ca mine, nu ca alții, în felul meu și că cea mai mare lecție învățată în joaca de-a “Fă ca mine, Ba nu! O să te coste, ;Și ce dacă, Eu sunt the best, Mă lași?, Te vei lovi și va durea rău, Da, doar că va fi în povestea mea, nu a ta” a fost lecția autenticității, a identității de sine: orice presupune preluare/imitare/copiere/abandon valoric non-critic, cu orice beneficii ar veni la pachet, are un cost mult mai mare decât acela de a fi coerent și în perfectă armonie cu tine însuți/însăți.

În întunericul acelor situații pline de provocări a stat puțin din iad, cu frici, angoase, lipsă de orizont existențial, dezamăgire, frustrare, vinovăție, rușine, izolare, apărari, în diverse combinații. Adică, fix rezultatele, în diverse doze și concentrații,ale unor programări anterioare din partea unor surse generatoare de modele, de la cele educaționale, formale, social-instituționale, dar și empirice, construite, activate, re-circulate prin interacțiunea socială directă, simplă sau mediată, complexă, mediatizată.

Mi-a luat ceva să descopăr pe pielea mea acele soft-uri interne, culturale, social-ideologice, pe care modelul general al societății românești le pune pe hard-ul unei ființe (Sinele) ca să scoată din el un mecanism cât mai ușor de programat și de controlat.

Dacă nu la război, măcar la consum, știm vorba-aia. Cu cât mai mult zgomot și gălăgie în exterior, cu atât mai slabă vocea sinelui, cu cât mai multă putere socială și agresivitate teritorială, cu atât mai mic terenul de joacă al conștiinței și al autenticității ființei. Plus pedeapsa socială, marginalizarea, izolarea, stâlpul infamiei vs. libertatea de exprimare, dreptul la opinie și la conștiință. Asta era societatea liberă după care tânjisem? Nu, nu, nu. Undeva, ceva este profund greșit.

Așa că, dată fiind această perspectivă, deloc nouă (remember cultură vs. natură a lui S. Freud) asupra ideii de model, mă tem că eu personal nu cred în modele. Nu pentru că nu ar fi bune, Doamne-ferește, dimpotrivă, modelele pozitive fac lumea mai bună și schimbă, efectiv, vieți, prin forța de impact pe care o au, fie la nivel concret, fie la nivel mai sofisticat, în jocurile de tip maestru-discipol.

Nu cred pentru că: modelele sunt conjucturale; se proiectează mult asupra lor ideea de perfecțiune, se exclude combinația unică de factori care duc la nașterea unui model, fie individual, fie social, se ignoră cu desăvârșire narcisismul sursei de tip model și a jocului de putere pe care îl implică ce include ideea de subordonare, de obediență; spațiul variabil de joc în exercitarea puterii personale, privitul de sus în jos de la o ființă umană la altă ființă umană, faptul că, de fapt, oamenii sunt diferiți ca univers interior, deci, unici, deci, aflați în propria lor călătorie spre nicărieri sau spre desăvârșire; că viața este o călătorie care se face de unul singur, pentru scopuri care se dezvăluie sau nu. Cine ce să-ți spună, în condițiile acestea?

O preluare de model, în absența conștiinței, înseamnă că ești doar o roată sau, cel mult, vizitiul care-i duce pe ceilalți la destinația dorită. Și chiar dacă lumea în care trăim este astfel făcută încât oamenii să fie mai mult roți și vizitii pentru trăsurile altora decât călători în trăsurile proprii, eu tot cred că merită să te întrebi, de fiecare dată când ești gata să îl urmezi pe celălalt, ce a făcut el pentru tine ca să te merite, să-ți merite supremul sacrificiu de a te sacrifica pe tine pentru a-l urma pe el în lumea lui.

Sau, mai bine, ce crezi tu că-ți lipsește ție să faci de unul singur, fără a trece prin marele compromis.

Orice idee de acceptare a unui model echivalează în sine cu acceptarea că tu nu ești suficient de bun pentru a face asta sau asta. Dar sunt total de acord cu modelele de autoritate, instituționale, luminoase, de tip școală, intelectual, coordonări științifice etc cu condiția să fie tranzacții în care transferul de informații, de valori etc să nu fie contaminat de abuz de putere și manifestare de pulsiuni care nu pot fi conținute și sublimate în comportament acceptabil în limitele convenției sociale.

Nimeni nu e mai Dumnezeu decât celălalt, dar întâmplător are această putere în relație cu altcineva. Personal, cred că cele mai periculoase situații sunt acelea când ți se oferă prea mult, prea repede și fără termeni contractuali precizați. Mai devreme sau mai târziu, vine o notă de plată pe care nu o poți duce.

La nivel personal, nu cred în ideea de model de urmat orbește, ci în ideea de construcție personală și în preluarea unor aspecte care ne plac de la unii și alții cu care ne intersectăm prin viață, prin cărți, prin filme, real sau imaginar. Cred, însă, pe deplin în bunătatea, bogăția interioară și generozitatea unor ființe care împărtășesc din preaplinul lor, de la o farfurie cu mâncare întinsă unuia căruia îi este foame până la implicarea în mari proiecte și campanii sociale care ating viețile oamenilor și le transformă viețile.

La nivel social, suntem bombardați de modele, de standarde, de moduri perfecte de a fi, de a face. În aceste modele, nu cred deloc, pentru că, prin natura formării mele (doctorat în sociologie, facultate de psihologie, studii de jurnalism și comunicare), știu că ceea ce se vede la nivel public este doar vârful aisbergului care plutește prin spațiu public cu scopul de a vinde cât mai multe bilete la spectacolul lumii, pentru a crea dependență și mai mare pentru următoarea reprezentație, politică, militară, socială de pe scena globală.

Madalina_Balasescu_selfie

Așa că, ce să zic, nu că n-am încercat sau n-am vrut să am un model, au fost vremuri când am resimțit acut nevoia de împărtășire… dar nu prea mi-a reușit să am un maestru sau o maestră magică în viața asta, de la care să iau lumină atunci când îmi este mai greu.

Cei care au avut un sens pentru mine au fost fie anti-modele, fie ne-modele, iar corpul meu subtil, cu mult mai inteligent decât mine în multe situații, i-a respins ca pe niște corpi străini incompatibili cu viața mea.

Omul nou capitalist, standardizat după logica consumului și a perfecțiunii individuale mi se pare la fel de periculos ca omul nou vechi, socialist, standardizat după logica comunității și a egalitarismului social.

Între cele două extreme și abstracțiuni care sunt bazate pe nivelarea & ecranarea creierelor, crearea de comportamente programate și aplatizarea instinctelor, suntem noi, oamenii normali, care își ascultă instinctele, își ascultă gândirea critică și își îmbogățesc sufletele cu ce poate fiecare și știu fără să simtă nevoia să fie dați la TV că omul sfințește locul și că, dacă vrei să vezi schimbarea în lume, poți să începi cu tine chiar acum.


TOP articole in ultimele zile


ȘTIREA TA - Dacă ești martorul unor evenimente deosebite, fotografiază, filmează și trimite-le la Alba24 prin Facebook, WhatsApp, sau prin formularul online.

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Publicitate

ACTUALITATE

Cele mai vizualizate canale Youtube dedicate gaming-ului, adevărate capcane de tip scam

Publicat

Un studiu al canalelor de Youtube dedicate gaming-ului a scos la iveală faptul că acestea sunt dominate de boți și tentative de fraudă, potrivit cert.ro. Astfel, în luna ianuarie a acestui an, primele șapte cele mai urmărite canale de tip livestreaming din categoria gaming prezentau de fapt înregistrări video și diferite mesaje care promovau metode […]

Citește mai departe
Publicitate

EVENIMENT

Ce a pățit un bărbat din Alba Iulia care a girat un prieten la bancă. Mecanismul prin care OTP Bank i-a cumpărat indirect casa

Publicat

Un bărbat din Alba Iulia a rămas fără casă după ce a girat cu ea la bancă, creditul de nevoi personale al unui apropiat. Banca a cesionat datoria fără să îl anunțe, unei companii proprii de recuperare a creanțelor, care ulterior a cumpărat casa scoasă la licitație printr-o altă firmă, la care chiar recuperatorul deține […]

Citește mai departe
Publicitate

EVENIMENT

Președintele PSD, Marcel Ciolacu, despre nominalizarea lui Florin Cîțu ca premier: O glumă, o rușine!

Publicat

ciolacu PSD

Președintele PSD, Marcel Ciolacu, a spus miercuri seară că nominalizarea lui Florin Câțu pentru funcția de premier este o rușine. Acesta a explicat totodată poziția partidului cu privire la acest subiect.  Marcel Ciolacu, declarații la Digi24:  O glumă. Este o rușine. Domnul Cîțu a venit de două ori în Parlament să își ia aviz și […]

Citește mai departe
Publicitate

EVENIMENT

VIDEO: Liberalul Florin Cîțu, desemnat pentru funcția de premier de președintele Klaus Iohannis. Cine este acesta

Publicat

Președintele Klaus Iohannis l-a desemnat pe Florin Cîțu drept premier. Câțu (47 de ani) este liberal și în mandatul lui Ludovic Orban a deținut portofoliul Finanțelor.  Președintele Klaus Iohannis a avut miercuri consultări cu partidele politice pentru desemnarea unui premier, în urma deciziei CCR și după ce Ludovic Orban a renunțat la calitatea de premier […]

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate
Publicitate
Publicitate
Publicitate