Carmen Oltean din Alba, mamă și poetă în Canada. Povestea unui suflet răvășit de ruperea de România, în căutarea normalității

Pe Carmen o cunosc de 25 de ani. Era fata prietenoasă și elegantă care ne întâmpina când ajungeam dimineața la birou cu o vorbă bună și cafea fierbinte. Originară din Lunca Mureșului, mutându-se în Alba-Iulia după o scurtă ședere în Zlatna, n-a încercat niciodată să-și ascundă originile.

Dimpotrivă, ochii i se luminau când ne povestea de colțul ei de rai de la sat, un rai întreținut prin munca grea a părinților.

În 2001, Carmen și soțul ei au ales o cale bătătorită deja de mulți români. Sunt decizii care îți schimbă viața radical, te dezradacineaza și trebuie să ai mult curaj să le iei.

Ei au ales Canada, o țară despre care mulți avem o imagine idealizată dar pe care numai cei care ajung acolo ca emigranți reușesc să o cunoască atât cu bune cât și cu rele.

Carmen a început de jos, aproape ca orice emigrant. A lucrat în supermarket, a învățat singură limba engleză, s-a zbătut și a răzbătut în țara de adopție dar nu a uitat niciodată România.

A rămas ardeleanca veritabilă care își învață copiii născuți canadieni limba bunicilor și își alină dorul de casă gătindu-le supă de găină cu găluște și sarmale.

Între job și familie, Carmen citește literatură și se bucură cât mai mult de natură. E refugiul ei în fața unei lumi prea ocupate de griji și probleme.

În urmă cu un an, exact de ziua de naștere a mamei ei dispărute dintre noi cu mulți ani în urmă, Carmen a simțit nevoia să scrie poezie.

Iar azi, avem pe masă două volume de poezii semnate Carmen Cristina Oltean: “Și îngerii plâng”

(https://www.edituraecou.ro/carti/si-ingerii-plang-detail ) și “Desculță prin suflet”

(https://www.edituraecou.ro/carti/desculta-prin-suflet-detail). Ambele publicate la editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca pentru oameni care încă mai citesc și altceva decât știri.

Vă invit să citiți mai jos povestea, spusă chiar de autoare.

“Eu nu am simțit nevoia să plec din țară, întotdeauna am reușit să mă adaptez la orice “intemperii” ale vieții, care nu sunt sub controlul meu. Nu o să îl uit pe tătucu meu, Iuliu Crișan, care era împotriva plecării noastre, cum a zis când m-a vizitat la Alba Iulia: tu fată, ai birou ca Petre Roman, ce îți trebuie ție să pleci?

Mă întreba lumea, prietenii, și ce o să faci în Canada? Eu răspundeam: nu știu, dacă trebuie să spăl vase, să mătur străzile, aia o să fac. Și am plecat unde ne-a fost scris.

Am ajuns în Toronto în 2001 cu două valijoare fiecare, cărându-ne destinul peste granițe. Am avut primul job după 3 săptămâni de Canada, casieră la un supermarket uriaș la care am muncit pe brânci.

Când crești la țara, dacă spui că muncești pe brânci înseamnă că este muncă serioasă. Era o mare lovitură în așa scurt timp să ai job, când engleza mea era compusă din ceea ce învățasem dezorganizat, singură, mai ales din filme.

După patru luni de corvoadă la acel supermarket, am găsit un job în property management (administrare de apartamente închiriate) în care branșă am și rămas de atunci.

Totul s-a derulat repede aici, am învățat limba din mers la locul de muncă, apoi reguli, proceduri, oameni noi… noroc cu pragmatismul românesc, cu puterea pe care am acumulat-o prin muncă și cu educația primită acasă- dacă nu muncești, nu ai.

A trebuit să învățam efectiv cum se trece strada, cum se conduce mașina, cum faci cumpărături. Un emigrant nu mai poate face ce știe, este nevoie de o resetare și adaptare la noile condiții, de la climă până la gustul pâinii. Aș vrea să mă văd în trecut în acest maraton, cu ochii de acum.

Apoi au apărut în viața noastră Andrei și Gabriel, și dacă până atunci am știut ce înseamnă să muncești din greu, am aflat ce înseamnă viața cu doi copii de crescut într-un ritm care nu te iartă că ești bolnav, că ai prea mult de muncit, că ești dat peste cap, că vrei să te duci să stai în pădure cu gândurile tale să afli cum îți e sufletul.

Însă Dumnezeu ne trimite îngeri păzitori, Dumnezeu ne dă putere, ne ridică, ne duce în brațe cînd noi nu mai putem. Copiii au crescut vorbind românește, le-am fredonat toate cântecele de grădiniță pe care le cunoșteam din țară.

Noi, oamenii, avem tendința să ne tăiem singuri aripile, să căutăm validare din exterior și dacă aceasta nu vine așa te vezi.

Încrederea în tine nu ți-o da nimeni și din păcate, îi lăsăm pe oameni să ne pângărească sufletul, templul lui Dumnezeu așezat în noi, unde ar trebui să îl lăsăm doar pe Dumnezeu, îngerii și arhanghelii să intre.

Trăim într-o lume ambiguă, și gonim după titluri, carieră, salarii mari, mașini luxoase… nu este total greșit, depinde ce sacrifici pentru asta.

Așa am ales să fiu în primul rând mamă copiiilor, să fiu prezentă, să mă vadă în jurul lor după școală, să le gătesc, să le fac cozonaci și pancove cu mâinile mele, să știe că sunt lângă ei.

Greu să jonglezi cu viața, să jonglezi cu copiii tăi, să poți să te dăruiești, să îți faci timp pentru ce este mai important. Ăsta-i un lucru pe care îl detest… îmi plac confruntările vieții, dar nu cînd îmi pângăresc sufletul.

Canada este o țară atât de primitoare pe cât ești tu de pregătit să te adaptezi. Noi am venit fără un plan concret, căutînd altceva,…dar cu pânzele sus spunându-ne că nu avem ce pierde și că ne vom putea întoarce oricînd.

Cine să fi știut că rădăcinile se înfig adînc…Și nu contează cât ai și cât strângi…îți este un dor imens de ceva care nu poate fi înlocuit.

Tăiat invizibil între două lumi, neîntreg în niciuna, încercând să străbați cu credința așa cum merg manoșele ceasului te trezești că primești telefoane pe care nu le-ai vrea niciodată.

Tragedia înmormântărilor pe fugă la care nu știi ce jelești: că nu ți-ai văzut de părinți, că le-ai trimis bani dar nu ai fost acolo, că nu ai putut merge la spitale cu ei, să le faci o supă, să le faci un ceai, să le arăți că acum e rândul tău să îi îngrijești.

Repetabila povară. Este un doliu mai vitregit de soartă, un doliu care nu te lasă să te resemnezi oricât ai încerca, pentru că trăim cu vinovăția că nu am putut pleca….eram prinși… copiii, școală, serviciul, zboruri peste ocean…

Pentru mine părinții au străbătut moartea, au rămas vii, îi pomenesc foarte des. Îmi aduc aminte de gesturi, necazuri, vorbe, lucruri…pentru mine sunt un cântar de apreciere a vieții, o balanță care funcționează știind cât de bine ne-au învățat să fim cinstiți, să muncim din greu, să fim serioși.

Realismul dobândit în anii de copilărie este direct proporțional cu muncile pe care le-am făcut. Am trăit în timpul comunismului, când pâinea era pe cartela… cînd să ai un “laibăr” învățai să tricotezi și aveai pe cît munceai.

Am muncit pentru 2 vieți. Și această muncă m-a făcut puternică.

Ce să va spun, că îmi e dor să mușc un măr care are un vierme… de o mămăligă cu gustul pe care îl știu din copilărie? Că îmi este dor de satele noastre? De muzică, tradiții?

Da, ne este dor, dar în final ne-am obișnuit să trăim aici. Cel mai dureros e că știm că timpul nu se mai întoarce.

L-am întrebat pe Dumnezeu ce pot eu a dărui? Și răspunsul mi-a fost dat că este scrisul. Si îmi doream să fie așa pentru că pentru mine în scris se găsește vindecare, curgere, stare de liniște, împăcare, te găsești pe tine și ce îți dorești să găsești. Și am reformulat rugăciunea mea să am certitudinea că înțeleg bine.

Și am spus, dacă Dumnezeu crede că am acest dar în mine, și aș putea spune ceva lumii, da, îmi doresc să îmi dea inspirație să scriu…si am început să scriu, de ziua mamei mele trecută în veșnicie, februarie 1, 2020.

A fost un mesaj covârșitor sufletesc care pur și simplu m-a îndemnat, fără nici o altă explicație, să pun mână să scriu și de atunci tot scriu, fără nici un plan, fără vreun scop măreț, nu fac altceva decît să-mi revărs ce am în suflet, să descrețesc o frunte, să aprind o făclie în inimă cuiva rătăcit.

Scrierile mele sunt scindările sufletului meu. Ceea ce e scris în aceste versuri, sunt trăiri sufletești, nu m-a obsedat să atribui figuri de stil, metafore, rimă. Tot ce s-a înfățișat a fost simplu, curgător, neostoit să se aștearnă.

Dorul de a vorbi în limbă mamei s-a întrupat în aceste poezii.

Le-am scris pentru mine și sufletul meu rămas în România și le dedic memoriei părinților mei și tuturor românilor plecați în lumea largă pentru o viață mai bună.

“Amintiri, sunteți ca gustul fragilor sălbatici

Găsiți în iarbă ca pe un miracol cu inimă de copil

Viață depănată că o vartelniță

Ghem moale, colorat cu miros parfumat

Ai împletit din amintiri alte trăiri

Unele parfumate din trandafiri

Care-s inlăcrimate că te-ai înțepat în spini.

Emoții vii ca gustul mierii

Emoții calde ca ploaia verii

Emoții ruginii ca toamna

Emoții reci de despărțirea de cei vii

Amintiri, s-a înserat în viața mea, e gata cu joaca

De ce nu mă strigă mama mea…

Hai acasă, draga mea!”

Pentru cititorii Alba24.ro, Carmen Cristina Oltean.”