Eleva din Sebeş

Am două motive să o laud pe eleva dintr-a unşpea a Liceului Tehnologic din Sebeş, autoarea unui mesaj de referinţă care ar trebui să dea de gândit în primul rând dascălilor de la catedră. O tânără altfel, poate mai matură decât alţii, mai liberă, poate puţin naivă, dar nu și lipsită de viziune. Considerentele mele au la bază trăirile unei copile serios afectate de ce se petrece în jurul său, care simte apăsarea unui sistem educaţional inert, conservator şi megalitic. Lucruri pe care unii dintre adolescenţi le consideră banale, chiar normale în anumite circumstanţe, potrivite doar pentru băşcălie, la eleva din Sebeş par consistente, esenţiale, imposibil de ocolit, sugerând în mintea noastră ideea că a învăţa carte nu înseamnă să îţi pierzi libertatea interioară de a gândi şi de a spune celorlalţi ce gândeşti despre specia paradoxală a învăţătorilor de educaţie și despre neputințele ei în relaţia elev-profesor.

Prin urmare, primul motiv de laudă este acela că tânăra a amintit tuturor că măsura unui sistem de învăţământ este absolventul, drumul acestuia prin şcoală, că vorbim de anul de învăţământ, de trimestru sau de ora de curs, fiind marcat nu de puţine ori de priviri piezişe şi răutăţi insuportabile, de momente de teamă, de erori comportamentale sau manifestări verbale nepedagogice.

Al doilea motiv este că eleva nu se resemnează acceptând disfuncţionalitatea atât de evidentă în zona cunoaşterii fiinţei umane. Adolescenta are una dintre cele patru virtuţi ale omului: curajul.

Cu satisfacţie, descopăr în confesiunea ei scrisă, adresată profesorilor liceului din Sebeş, resurse de onestitate, demnitate, rigoare şi un sentiment de încurajare colegială. Fata pare nedreptăţită. Pare să fie victima unor erori simptomatologice ireversibile, comise poate involuntar de profesorii care predau disciplinele din programa şcolară.

În definitiv, după ce tânjeşte eleva dintr-a unşpea? „După o privire încurajatoare”, cum mărturişeşte în scrierea de la simularea examenului de bacalaureat, după acel bine din alcătuirea noastră de care ar vrea să-şi amintească peste ani, pe scurt, după zâmbetul omului de la catedră! Ce constat aici este că subînţelesul cuvintelor unui scriitor francez – „Zâmbetul este apanajul, este graiul, este expresia maternităţii” – se potriveşte de minune aşteptărilor adolescentei din Sebeş. Şi mai constat ceva, faptul că elevilor, nu doar la celor din Sebeş, le lipseşte acel idol dispus la cunoaştere, comunicare, sensibilitate, fără accente verbale de „joagăr”, mereu dispus la dialog şi la iniţiative încurajatoare, cu simţul orientării şi acceptării realităţii că în sălile de clasă se află fiinţe umane, nu roboţi.

Până să ajungă la catedră, profesorul a fost şi el adolescent. Poate şi el a vrut să scrie că „doamna dirigintă a intrat în clasă şi ne-a cerut să nu mai fim atât de veseli”, însă i-a lipsit curajul de care vorbeam la început şi de care a dat dovadă recent liceana din Sebeş. Profesorul Ovidiu Ivancu, cel care i-a corectat lucrarea, o învaţă pe tânără să fie selectivă şi să îi ignore pe cei care îi cer să nu mai fie veselă!

În această privinţă, mă tem că dascălul are dreptate pe jumătate. Are dreptate pentru că înţelege pe undeva faptul că pentru un profesor nu există reușită mai mare decât s-ajungă să-nvețe de la un elev al lui. Nu are dreptate fiindcă amestecă trăirile unei tinere cu neputinţa domniei sale de a corecta comportamentele colegilor de la catedră, într-o formă vizibilă de manifestare, alta decât postarea pe blogul personal a textului scris de elevă.

De un lucru sunt însă sigur, confesiunile adolescentei din Sebeş, demne de o dramă, făcute cu riscul de a-şi pune profesorimea în cap, are puterea unui studiu de caz, care merită analizat şi la alte nivele. Asemenea „ieşiri” poartă în ele adevărul.

*Eliade Bălan este colaborator al ziarului Alba24. În  perioada 1993-2010, a fost secretar general de redacție, redactor șef și editorialist la ziarul România liberă