Înmormântarea Ierusalimei Ghibu, măicuța care a obținut reînființarea Mănăstirii Râmeț: Mesajul Patriarhului Daniel

Înmormântarea Stavroforei Ierusalima Ghibu de la Râmeț: Patriarhul Daniel a transmis un mesaj, în care i-a făcut acesteia un portret detaliat.

Reamintim că Ierusalima Ghibu de la Râmeț a încetat din viață sâmbătă dimineață, la 88 de ani.

A fost una dintre cele mai puternice personalități ale lumiii monahale din România, reușind să obțină reînființarea Mănăstirii Râmeț.

În cuvântul său, Patriarjul Daniel a vorbit despre ea la superlativ.

Mesajul Patriarului Daniel la înmormântarea Stavroforei Ierusalima Ghibu

Patriarhul Daniel, mesaj la înmormântarea Stavroforei Ierusalima Ghibu: simbol al rezistenței prin credință în comunism

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis luni un mesaj de condoleanțe la slujba de înmormântare a Maicii Stavrofore Ierusalima Ghibu, fosta stareță a Mănăstirii Râmeț.

Patriarhul României amintește actul de uriaș curaj și viziune duhovnicească prin care maica, sfătuită de Sf. Cuv. Dometie cel Milostiv, a reușit să obțină aprobarea cererii de reînființare a Mănăstirii Râmeț.

Stavrofora Ierusalima Ghibu, stareța Mănăstirii Râmeț, un simbol al rezistenței prin credință și curaj mărturisitor în perioada regimului comunist.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32)

Cu inimile îndurerate și cu recunoștință pentru credința și osteneala sa, prohodim astăzi pe cea care a fost, timp de aproape șapte decenii, apărătoare neînfricată a vechii chinovii a Sfântului Ierarh Ghelasie de la poalele Trăscăului, pe stavrofora Ierusalima Ghibu, stareța Mănăstirii Râmeț.

Maica Ierusalima s-a născut la 23 noiembrie 1936, în satul Pianu de Sus din județul Alba. Părinții săi, Vasile și Maria Ghibu, au botezat-o pe viitoarea monahie cu numele Ioana.

Ea a crescut împreună cu ceilalți șapte frați ai ei într-o familie credincioasă, întemeiată pe valorile creștine, unchiul ei fiind academicianul Onisifor Ghibu.

Mărturisitoare a lui Hristos în perioada regimului comunist

În perioada în care întunericul ateismului comunist stăpânea pământul românesc, iar monahii erau acuzați pe nedrept de propaganda oficială, tânăra Ioana, la doar 16 ani, a intrat în viața monahală, începându-și ucenicia pe lângă Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț.

Cu o dragoste nemărginită față de Dumnezeu, lăsându-și în urmă părinții care se împotriveau chemării pe care ea o simțea, neținând seama nici de contextul politic ostil monahismului, la 3 iulie 1952 tânăra Ioana a intrat ca viețuitoare la Mănăstirea Afteia, iar în luna octombrie a aceluiași an îl urmează pe Sfântul Cuvios Dometie în părțile Buzăului, intrând sub ascultarea maicilor din Mănăstirea Rătești, unde Sfântul Cuvios Dometie era director și profesor al Școlii Monahale.

Acolo, în obștea numeroasă a Mănăstirii Rătești, avea să învețe rânduiala monahală ortodoxă, așa cum maica amintea de multe ori.

La 21 iulie 1956, sora Ioana a mers la Mănăstirea Râmeț, urmându-și părintele duhovnicesc, viețuind în această chinovie până la sfârșitul vieții sale.

La 2 iulie 1957, sora Ioana a primit tunderea în monahism cu numele Ierusalima, slujba fiind săvârșită de Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț.

Începuturile vieții monahale au fost dificile, marcate de sărăcie și lipsuri, însă entuziasmul și credința puternică a celor douăzeci de ucenice ale Sfântului Dometie au făcut ca acest loc, aproape pustiu, să renască.

Toată această bucurie avea să se transforme în întristare în anul 1960, deoarece Mănăstirea Râmeț își încetează activitatea prin punerea în aplicare a necruțătorului Decret 410/1959, moment în care personalul mănăstirii este nevoit să părăsească chinovia și să ia calea pribegiei.

Întrucât din anul 1956 maica Ierusalima conducea secția de covoare din cadrul mănăstirii, ce aparținea Cooperativei Mureșul – Alba și apoi Cooperativei Record – Aiud, iar covoarele pe care le țeseau maicile erau apreciate de regimul comunist, sub îndrumarea Sfântului Cuvios Dometie, maicile au găsit o casă în Teiuș, iar mai târziu în Aiud, pe care le-au cumpărat.

Acolo și-au desfășurat activitatea după ce au fost alungate din mănăstire, continuându-și astfel rânduiala de viețuire monahală în lume, dar îmbrăcate în haine civile.

În această perioadă, maica Ierusalima nu s-a împăcat cu gândul desființării mănăstirii, ci a căutat soluții pentru ca maicile să revină în Mănăstirea Râmeț.

Cu multă perseverență, maica Ierusalima a reușit să convingă autoritățile vremii să le permită maicilor să revină în preajma mănăstirii, folosind ca pretext faptul că numai așa vor putea dezvolta producția de covoare, învățându-le să lucreze acest meșteșug și pe locuitoarele satelor din apropierea așezământului monahal.

Cu mult efort, sub îndrumarea Sfântului Cuvios Dometie, maicile au reușit să mute și cabana turistică zidită de comuniști în fostele chilii, construind în acest scop o cabană nouă, cu propriile lor mâini, la aproximativ un kilometru depărtare de mănăstire.

Mai târziu, neînfricata maică Ierusalima, văzând că nu reușește să convingă autoritățile locale ca mănăstirea să fie reactivată, cu un curaj rar întâlnit, merge cu binecuvântarea Sfântului Cuvios Dometie la București să încerce imposibilul – reactivarea unei mănăstiri în plină epocă comunistă.

În Capitală, maica Ierusalima s-a îmbrăcat în haine de mireancă și s-a strecurat dis-de-dimineață printre angajații care lucrau în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

Scopul ei era să ajungă la conducătorul statului și să îi înmâneze o scrisoare bine argumentată prin care solicita reactivarea Mănăstirii Râmeț.

Fiind zărită de ofițerii de la intrare, ignorând somațiile lor de a se opri, maica, cu pași grăbiți, a reușit să ajungă până în dreptul biroului demnitarului comunist Paul Niculescu-Mizil, căruia i-a înmânat scrisoarea.

În urma acestui demers foarte curajos, ținându-se cont de activitatea de producție a covoarelor făcute de maici, cererea a fost aprobată și s-a permis reactivarea mănăstirii.

Astfel, la 1 iulie 1972, maica Ierusalima a fost numită stareță a Mănăstirii Râmeț, conducând cu multă vrednicie mănăstirea, vreme de 42 de ani, până în anul 2014.

Maica Ierusalima, prin curajul și tăria ei de caracter, le-a încurajat pe maicile din mănăstire și astfel au reușit să străbată una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă a Bisericii noastre.

Ucenică pe lângă mari nevoitori

Dumnezeu a rânduit ca maica Ierusalima să aibă prilejul să ucenicească pe lângă mari părinți duhovnicești.

Cel dintâi pe care l-a întâlnit încă din copilărie a fost Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop. Pe când avea numai 13 ani, a mers împreună cu mătușile ei la Mănăstirea Prislop.

Cu acest prilej a ascultat învățăturile Părintelui Arsenie, fiind impresionată de puterea cuvântului său. Luând aminte la învățăturile Părintelui Arsenie, a încolțit în inima sa dorul după viața monahală.

Însă cel ce i-a fost povățuitor duhovnicesc întreaga sa viață a fost Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț. El era adesea numit de maica Ierusalima „suflet fără ascunziș”.

Atât de mult a fost impresionată de viețuirea jertfelnică a acestui cuvios părinte, încât maica l-a urmat toată viața, căutând să împlinească învățăturile sale.

Dorința Sfântului Cuvios Dometie era aceea de a înființa o mănăstire de maici în Ardeal, care să ducă mai departe tradiția monahală, întreruptă brutal în secolul al XVIII-lea de tunurile generalului Buccow.

Această dorință a fost împlinită de Sfântul Cuvios Dometie cu mari eforturi la Mănăstirea Râmeț, iar după adormirea sa în Domnul, în anul 1975, maica Ierusalima a dus mai departe moștenirea duhovnicească a Sfântului Cuvios Dometie, continuând lucrarea lui binecuvântată.

La Mănăstirea Râmeț, maica Ierusalima s-a bucurat și de lucrarea duhovnicească a părintelui protosinghel Varsanufie Știrban, ucenicul de chilie al Sfântului Dometie, cel care a fost un mare rugător și un duhovnic căutat pentru blândețea și pacea pe care o transmitea celor din jurul său.

Tot în aceeași perioadă a viețuit în preajma Mănăstirii Râmeț, într-o chilie pustnicească, părintele Arsenie Praja, mare nevoitor, care adesea era cercetat de maica Ierusalima pentru a primi sfatul și binecuvântarea sa.

Maica Ierusalima a fost ajutată adesea și de rugăciunea și sfaturile pustnicului Ioan David de la Strungari, cel care, pentru smerenia sa și pentru ostenelile sale pustnicești, primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al facerii de minuni.

Dorind să sporească evlavia maicilor din mănăstire, stareța Ierusalima obișnuia adesea să meargă cu maicile în pelerinaj la marii duhovnici, cercetându-i de multe ori pe Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria, pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim sau pe părintele arhimandrit Arsenie Papacioc.

Ctitoră a Mănăstirii Râmeț

Împreună cu Sfântul Cuvios Dometie și cu soborul de maici, stavrofora Ierusalima a lucrat cu energie și devotament la rezidirea Mănăstirii Râmeț.

Cu mâinile sale a țesut covoare, oferindu-le spre vânzare pentru a aduna banii necesari construcțiilor.

Cu rugăciunea pe buze a străbătut drumuri spre oameni cu stare, cerându-le ajutorul pentru refacerea ansamblului monahal de la Râmeț. A iubit mănăstirea în care viețuia și pentru ea a făcut tot ce i-a stat în putință.

Între anii 1969–1972, la stăruința Sfântului Cuvios Dometie și a maicii Ierusalima s-a ridicat atelierul de covoare, unde mulți ani s-au lucrat scoarțe oltenești și covoare persane pentru export, ajungând în 32 de țări, iar la etajul clădirii s-au amenajat camere pentru pelerini.

Apoi au fost construite chiliile de pe latura de sud și clopotnița, școala (construită în anul 1972 și refăcută în anul 1999), stăreția veche (1961–1974), iar în perioada 1982–1992 a fost zidită biserica mare a mănăstirii, sfințită la 29 iunie 1992, moment încununat și de proclamarea locală a canonizării Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț.

Prin grija maicii Ierusalima Ghibu și a episcopului Emilian Birdaș, biserica veche a Mănăstirii Râmeț, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, monument istoric din secolul al XIV-lea, a fost restaurată, realizându-se lucrări de subzidire, tencuire a zidurilor exterioare, schimbarea învelitoarei cu tablă de cupru, restaurarea picturii, iar în august 1988 biserica a fost ridicată cu 2,08 m din pământ printr-o tehnică specială, folosindu-se pompe hidraulice, lucrările fiind conduse de inginerul Eugeniu Iordăchescu, la vremea aceea directorul Institutului de Proiectări din București.

Tot maicii Ierusalima i se datorează construcția zidurilor de sprijin și a podului peste râul Geoagiu, realizate după inundațiile din anul 1975. Prin grija maicii s-a introdus încălzirea centrală în toată mănăstirea (1977) și s-au ridicat alte clădiri având chilii pentru maici și anexe gospodărești.

Neobosită în truda zilnică și cu mare râvnă către Casa lui Dumnezeu, maica Ierusalima poate fi, pe drept cuvânt, considerată unul dintre ctitorii Mănăstirii Râmeț.

Exemplu de statornicie și povățuitoare înțeleaptă

Maica Ierusalima Ghibu, în cei 73 de ani de viețuire monahală, dintre care 42 de ani petrecuți în ascultarea de stareță a Mănăstirii Râmeț, s-a remarcat ca o monahie curajoasă, care a înfruntat multe primejdii, din iubire față de Hristos și Biserica Sa.

Cunoscută pentru tăria caracterului ei, maica Ierusalima căuta să rezolve problemele mănăstirii și nu accepta un refuz din partea celor care erau în măsură să decidă soarta așezământului monahal.

Unii au considerat-o prea aspră, însă această asprime a făcut-o să străbată cea mai grea perioadă a regimului comunist din România, reușind să reactiveze una dintre cele mai vechi vetre monahale din Ardeal.

Rugăciunea constantă a ajutat-o pe maica Ierusalima să biruiască încercările și să își păstreze răbdarea, încredințându-se permanent în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Maica Ierusalima avea mare râvnă pentru viața duhovnicească și a căutat permanent să le insufle maicilor dragostea față de slujbele bisericii și grija față de trăirea lăuntrică a fiecăreia. Era foarte atentă la purtarea maicilor, căuta să le ocrotească, să le încurajeze, dar le și mustra atunci când constata că au greșit.

Adesea își arăta empatia față de maicile sau persoanele aflate în boală și încercări, rânduind ca în bolnița mănăstirii să fie îngrijite maicile bătrâne și bolnave, mamele maicilor sau credincioasele apropiate de așezământul monahal.

Pentru maicile din obște, stareța Ierusalima a fost cu adevărat o mamă duhovnicească. Maica stareță s-a străduit permanent să le facă să înțeleagă monahiilor faptul că monahismul nu este doar purtarea veșmintelor negre, ci înnoirea vieții prin pocăință și nevoință neîncetată.

A format duhovnicește multe generații de maici care acum duc mai departe tradiția monahală autentică, moștenită de la înaintași.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel ce este Învierea și Viața (cf. Ioan 11, 25), să odihnească sufletul roabei Sale, Ierusalima stavrofora, împreună cu drepții, în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi, să mângâie obștea îndurerată a Mănăstirii Râmeț, ucenicii îndoliați și pe toți cei care, astăzi, sunt întristați de plecarea dintre noi a maicii starețe Ierusalima Ghibu.

Veșnica ei pomenire din neam în neam!

Cu părintești binecuvântări și condoleanțe pentru toți cei îndoliați,

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române