OPINIE Dan Lungu: Dimensiunea pandemiei: În fiecare zi, un sat din România moare răpus de COVID

V-ați întrebat vreodată care este de fapt dimensiunea pandemiei din România? Gândiți-vă la satul copilăriei voastre și încercați să vă imaginați câte suflete trăiesc în el.

Apoi, imaginați-vă că, în fiecare zi, populația dintr-un sat din România sau poate chiar dintr-o comună mică moare răpusă de COVID.

Închideți ochii și imaginați-vă apoi 500 de cruci sau 500 de sicrie, acesta fiind, în ultimele zile, numărul mediu al persoanelor răpuse de acest virus necruțător.

Știu! Veți spune că e morbid și că s-a mai trezit încă unu’ să vă țină lecții despre pandemie. Nu, oameni buni! Nu vreau să vă influențez, ci doar încerc, împreună cu voi, să deschid ochii și să văd realitatea dureroasă în care ne zbatem.

Aceasta este dimensiunea dezastrului pandemic prin care trece România și pe care nu îl vedem.

Unii nu pot să îl vadă din cauza valului conspiraționist care le acoperă ochii, alții nu vor să îl vadă din cauza intereselor politice mai puternice decât viața unui om, iar altora pur și simplu nu le pasă.

Dimensiunea e mult mai gravă

În cotidianul carpato-danubiano-pontic, ne-am obișnuit să citim zilnic statisticile cu sutele de morți și miile de bolnavi care umplu până la refuz spitalele.

O facem mecanic și banal, așa cum pe vremuri citeam horoscopul la cafea. Ne dezumanizăm în fiecare zi și ne umplem sufletul cu egoism și lipsă de compasiune.

Dacă moare un preot, ne bufnește râsul și ne grăbim să dăm un comentariu sarcastic pe rețelele de socializare că „i s-a tras” de la lingurița de împărtășanie.

Dacă moare un politician ne gândim că e unul mai puțin dintre cei care ne fură și ne mint. Dacă moare un medic e pentru că a luat plicul de la un bolnav. Dacă moare un bătrân e pentru că i-a sunat ceasul. Dacă moare un tânăr e pentru că a fost teribilist și nu a crezut în vaccin.

Vedem doar cifre într-o statistică a morții. Nu mai vedem oameni…

Nu ne mai pasă că preotul era poate singura mângâiere a unei comunități izolate și poate, la rândul lui, s-a îmbolnăvit împărtășind un muribund.

Nu mai vedem bunicul de poveștile căruia se mai puteau bucura nepoții mulți ani. Nu vedem fiul, a cărui mamă e sfâșiată de durere. Nu vedem soțul care, medic fiind, și-a pus chezășie viața pentru a salva alte vieți.

Ce naiba se întâmplă cu noi? Cel mai grav efect pe care îl are acest virus este să ne ucidă sufletul și să ne transforme în ființe distopice dezumanizate.

Unde ne sunt lacrimile, unde au dispărut omenia și compasiunea? Până la urmă cred că e importat ca nu doar trupul să învingă acest virus, ci și sufletul.