REPORTAJ: Surprizele şi farmecul unei zile pe Transalpina. Vezi ce te aşteaptă pe drumul unde poţi atinge norii

Week-endul trecut am hotărât să rezolv o dată pentru totdeauna problema răspunsului la întrebarea „Ce ai făcut în concediu?” şi am ales o locaţie „la îndemână”: Transalpina, traseul mediatizat, dar încă neamenajat în totalitate, aflat la cea mai mare altitudine, peste 2.000 de metri. Ceea ce, la prima vedere, părea o soluţie pentru relaxare după o săptămână de lucru s-a conturat într-o experienţă care poate ar fi utilă şi altora care se încumetă să simtă pe „propriile suspensii” frumuseţile nebănuite ale ţării noastre şi beneficiile turismului autohton de ocazie.

Intrarea în Sebes îţi pune nervii la încercare

Pentru că sunt albaiuliancă get-beget, am avut de trecut de aglomeraţia de la ieşire din Alba Iulia spre Sebeş, însă subiectul este cunoscut celor care circulă în zonă, aşa că o să vă scutesc de o altă descriere în detaliu a slalomului printre maşini parcate la întâmplare pe strada Bucureşti sau „ghinionul” de a prinde barieră la capătul străzii Mărăşeşti spre centură şi apoi traficul „care pe care”, pe şoseaua ocolitoare a municipiului. Nu am ieşit de ceva timp spre Sebeş, însă ştiam de lucrările de la pasarela din dreptul fabricii „Kronospan”, aşa că nu m-am mirat deloc că am prins semaforul de culoare roşie ce reglementează temporar accesul în zonă.

Porţiuni de şosea neasfaltate până la Oaşa

Am „scăpat” de circulaţia aglomerată din Sebeş şi am simţit aer de munte, la ieşirea din Petreşti, spre Valea Frumoasei. „Ei, de acum încolo, o să fie răcoare şi linişte”, mă gândeam. Cu o muzică bună la bord, tot ce rămâne de făcut, mai ales dacă ai norocul să ai şofer de rezervă şi să treci pe locul din dreapta, e să te relaxezi şi să admiri pentru a nu ştiu câta oară faptul că judeţul nostru are Munţii Sebeşului „în dotare”. Nu a fost chiar aşa. Alegerea mea a coincis cu a altor turişti de ocazie, care au devenit colegi de trafic pe drumuri de munte, pentru unii nu tocmai familiare, astfel că traseul până la Cabana Oaşa a fost un adevărat „furnicar”. Maşini din mai toate zonele ţării îşi făceau loc cu greu, iar şoferii nu foarte răbdători au aflat curând că e mai bine pentru tensiunea proprie să circule prudent, chiar dacă dispuneau de mulţi cai putere, pentru că asfaltul se termina brusc, în cele mai neaşteptate şi dese momente, de obicei după vreo curbă care îţi rezerva astfel de surprize. Eu nu m-am numărat printre cei inspiraţi care au ales să-şi achiziţioneze o maşină cu tracţiune integrală şi gardă la sol generoasă, astfel că, în loc să admir peisajul, am devenit „copilot de profesie”. „Atenţie, se termină drumul!”, ar fi fost cea mai folosită remarcă pe cei aproximativ 60 de kilometri până la barajul de la Oaşa, fapt ce atrăgea după sine reducerea vitezei până la oprirea pe loc, pentru a găsi o modalitate blândă pentru maşina proprie, ca să mai prindă şi alte deplasări în natură.

În cele din urmă, puţin obosiţi, am ajuns la o binemeritată pauză la „jumătatea drumului”, la Cabana Oaşa, unde ne-am lăsat motorul să „respire” şi noi de asemenea. Am avut inspiraţia să ne alimentăm din oraş cu cele de trebuinţă – apă plată şi răcoritoare, dar şi gustări pentru drum -, pentru că aveam să aflăm că la Cabană era ultimul loc de unde poţi procura astfel de produse, pentru mulţi kilometri până la destinaţie, adică finalul traseului Transalpina.

După vreo 15 minute în care am observat că majoritatea turiştilor din zonă au ales aceeaşi locaţie pentru „respiro”, deci şi aici era aglomeraţie, ne-am luat inima în dinţi şi am plecat mai departe. Recunosc, eram entuziasmată, îmi place mult muntele, chiar dacă nu sunt adeptă a excursiilor extreme şi nu mai ajunsesem în zonă, mai departe de capătul lacului de acumulare de la Oaşa.

Trafic aglomerat la sfârşitul săptămânii, pe Transalpina

Natura s-a încăpăţânat cu succes să reziste intervenţiilor umane pentru confortul propriu, aşa că aveţi ce vedea, iar aerul de munte compensează perfect orele petrecute la birou. Cu excepţiile unor versanţi defrişaţi care acum sunt „la vedere” şi ocazionalele pet-uri lăsate în locurile de gratar de pe marginea drumului, traseul o să vi se pară spectaculos. Însă calitatea carosabilului nu este un aspect pe care să vă bazaţi, deocamdată. Sunt încă porţiuni cu „cratere” sau denivelări care vă afectează suspensiile dacă vă vine cheful să admiraţi ce e în jur şi luaţi ochii de pe şosea. În alte cazuri, asfaltul proaspăt se termină tot brusc şi ajungeţi pe „drum forestier” pentru câteva sute de metri.

Traficul a fost aglomerat pe tot parcursul Transalpinei – unul dintre turiştii de ocazie amintea, de altfel, într-unul dintre momentele în care am oprit să admirăm peisajul, că „suntem ca la mare, nu ai unde să-ţi pui cearşaful” -, aşa că e riscant să treci pe celălalt sens, ca să ocoleşti „surprizele” de pe drum, s-ar putea ca şi cei care vin din direcţie opusă să facă acelaşi lucru. Mai mult, trebuie să te aştepţi ca, la un moment dat, să dai de blocaje, pentru că sunt semafoare temporare care ţin în coloană maşinile din faţa ta.

În plus, nu prea sunt indicatoare relevante. Nu o să găseşti borne kilometrice, parapeţi, marcaje, aşa că, mai ales când prinzi altitudine, trebuie să te „înarmezi” cu un pic de curaj, multă răbdare, atenţie şi, neapărat, cu o hartă. Şi, să nu uităm de podeţele din lemn, pe care mai că nu ai intra cu maşina, mai ales dacă e „cu greutate”.

Repere de orientare, în lipsa indicatoarelor relevante

Drumul 67C care urcă de la Petreşti se intersectează în zona Obârşia Lotrului cu 7A, dinspre Voineasa sau Petroşani. În cazul celor care vin dinspre Oaşa, direcţia bună, adică spre Transalpina, e spre Petroşani şi după câteva sute de metri la sânga, spre Rânca – Bengeşti (aveţi la dispoziţie un indicator de culoare galbenă pe care puteţi să-l luaţi în considerare, e valabil). Noi, în schimb, nu am prea ştiut pe unde să o luăm, nu există indicatoare „Transalpina” şi nu am fost îndeajuns de disciplinaţi să ne informăm din timp despre astfel de detalii. Iar pe cine am întrebat, ori nu ştiau, pentru că erau în aceeaşi situaţie ca şi noi, adică pentru prima dată în zonă, ori nu aveau chef să ne dea informaţii. Vestea bună este că de acum încolo, drumul e „brici”. Vestea proastă este că va fi foarte înclinat, cu multiple curbe în „ac de păr”, numai bune de competiţie automobilistică, aspect pe care nu vă îndemnăm să-l încercaţi pentru că nu e loc (şoseaua e foarte îngustă), e ilegal în cadru neorganizat şi foarte periculos (nu sunt parapeţi, iar diferenţa de nivel e considerabilă). De asemenea, nu vă avântaţi pe timpul nopţii pe astfel de traseu, mai ales că nu sunt marcaje şi nu aveţi mari şanse de orientare.

Ajungeţi în ceva timp – nu am calculat, pentru că am avut nenumărate opriri pentru a fotografia munţii, în plinătatea măreţiei lor alpine, după ce am vânat locuri accesibile de ieşit de pe şosea cu maşina „de oraş” – pe platoul din Pasul Urdele, la 2.145 metri altitudine, de unde nu o să vă mai vină să coborâţi. Aviz amatorilor şi atenţie pentru cei care au rău de înălţime.

De aici, drumul e în continuare spectaculos şi peisajul incredibil, greu de descris în cuvinte, însă merită tot efortul până la capăt.

Variante de cazare şi de traseu turistic în continuare

Dacă veţi fi fermecaţi de zona Parângului şi veţi vrea să rămâneţi peste noapte în staţiunea montană Rânca, de pe Transalpina ar fi de recomandat să vorbiţi dinainte pentru rezervări, pentru că locuri libere nu prea sunt, cel puţin în week-end. Şi, dacă o să consultaţi paginile de internet ale pensiunilor sau cele specializate de turism, veţi găsi şi dotările în fiecare caz.

O să reiau cu cea mai apropiată ocazie excursia pe Transalpina, de data aceasta pregătită pentru ce urmează. Este o experienţă spectaculoasă, care-ţi rămâne întipărită în memorie mult timp, chiar după ce ai ajuns la altitudini mai „prietenoase”. Drumul de coborâre spre Novaci (judeţul Gorj) este mult mai bun, fără porţiuni neasfaltate.

De acolo, dacă nu mai aveţi energie să vă întoarceţi pe acelaşi drum, puteţi alege fie o mini-excursie în zona Orşova şi Clisura Dunării, unde ofertele de cazare sunt variate, pentru toate gusturile şi buzunarele (dar, din nou, vă recomandăm rezervarea camerelor din timp) sau puteţi alege destinaţia Horezu şi de acolo să vă întoarceţi pe Valea Oltului.

Cu siguranţă, ar fi mai multe de spus despre această parte din România. Transalpina traversează Munţii Parâng, orientată paralel faţă de arterele din Valea Oltului şi Valea Jiului. A fost iniţial amenajată de legiunile romane, pentru a avea acces la cetăţile dacice, a fost pavată cu piatră după 1930, pe timpul Regelui Carol al II-lea şi asfaltată abia în zilele noastre. Sectorul „adevărat” al Transalpinei este între Obârşia Lotrului, pe DN67 C şi staţiunea Rânca, unde este zona cea mai înaltă a sectorului de drum (Pasul Urdele).

Aşteptăm impresiile Dvs., completări şi fotografii despre acest traseu turistic pe Ştirea Ta pe Alba24.ro.