Eveniment
VIDEO REPORTAJ: Geamăna, povestea satului fericit din Apuseni, devorat de un gigant de steril. Amintirile unui localnic
Turla bisericii fostului sat Geamăna (Județul Alba) se îneacă în marea de steril nămolos de o culoare incertă, care se întinde pe 130 de hectare.
Amplasată pe o colină, biserica era altă dată cel mai înalt punct al satului, dar a rămas acum ultimul semn că acolo au trăit oameni. Zeci de ani i-a luat mixului rezultat în urma prelucării cuprului, să înghită casă cu casă, toată localitatea.
Oamenii au plecat pe rând. Unii s-au întors după ani, doar pentru a le arăta membrilor mai tineri ai familiei, locul aproximativ unde a fost casa bunicilor.
Iazul de decantare Valea Şesii se întinde pe 130 de hectare. Nămolul gros a acoperit totul.
”Gospodăria ta, s-o lași acolo și să îți iei cât poți să duci… Ce Dumnezo să duci? Era o viață întreagă de om acolo. Plus că omul era legat de glia aia, cum suntem toți. Crede-mă că să îmi deie tri apartamente în București, în buricul Bucureștiului, nu m-aș duce. Nu! Aici te leagă ceva și așa au fost și oamenii ăia… Atâta dragoste și patimă, că de-aia erau și petrecănași așa…” spune Emil Roșca, unul dintre ultimii locuitori ai zonei, care își amintește bine satul Geamăna.
Pe atunci copil, bărbatul are încă amintiri vii. Ulterior a crescut și a devenit scripcarul zonei. Era și el unul dintre cei care le cântau oamenilor din Geamăna la toate evenimentele. Gemănarii erau oameni veseli, cântau chiar și când se întorceau de la câmp.
”Când te uiți pe Muncelu erau holde. Când da vântu ăla și vedeai holdele ca valurile mării trecând, galbănă holda… Ș-api când venea toamna, la seceratul grâului se făceau clăci și mergeau totți în clacă și își petreceau și cântau. Eram de 5-6 ani și mergeam aici și se auzeau cum veneau cântând de acolo fetele, ficiorii, ceterașu uiind, după ce gătau holda. Asta era distracția oamenilor”, își amintește Emil Roșca, meșter artizan din Pârâu Cărbunari, un cătun aparținând de comuna Lupșa, alflat la mică distanță de fosta vatră a satului Geamăna.
”Tătă lumea muncea, dar nu se tânguia nime, că-i greu, că-i rău… Și n-ar fi plecat nime. Le-o dat banii. I-o chemat în 78 la primărie… O fost o comisie care o analizat. Erau trei categorii: sărăcuți, mai bogătuți și înstăriți. La ceia înstăriți le-o dat 35, la ceia 30 și la ceia 25, la săraci. Unde să meargă omul în lumea asta? Unde să te duci? Când vineau hunii îți luai totul și fujeai din calea lor”, spune omul.
A rămas, își amintește el, ”ca o tragedie, treaba asta, ruperea asta”. ”După aia veneau și se uitau acolo la tău: mă, cam p-acolo. Vedeai doi bătrâni uscați, amărâți, năcăjiți… pe colo ni o fost… baba… ba pe colo ni… moșu. Îi vedeai stând și uitându-se pe unde le-o fost casa, plângând. Le era mai bine acolo.”
Și acum mai sunt oameni care vin să vadă meleagurile pe care au copilărit, în suflet cu amintirea grea a unei fericiri dispărute.
Nu au plecat toți deodată. Au plecat în 20-30 de ani, pe măsură ce iazul de steril a crescut. Când ajungea la casa lui, omul trebuia să plece.
Mult timp, nu și-au găsti locul prin noile comunități pe unde s-au mutat.
Nicolae Ceauşescu a vrut să facă la Roşia Poieni cea mai mare exploatare de cupru din Europa de la acea veme. Exploatarea zăcământului a început în anul 1978, iar producţia de cupru în 1983.
Geamăna era un sat mare. Aproape 1.000 de oameni trăiau acolo. Unii au plecat imediat, iar alții au rămas pentru a fi martorii dispariției satului. S-au mutat, în final, și ei. Doar câțiva oameni mai trăiesc în câteva case răsfirate pe dealurile din jurul iazului.
Urmăriți Alba24.ro și pe Google News