Ziar apropiat Guvernului de la Budapesta: Unul din cele mai importante oraşe miniere din vechea Ungarie a devenit sit UNESCO

Oficiosul guvernamental Magyar Nemzet publică un nou articol cu mesaje cu substrat revizionist pe tema Roșia Montană.

”Unul din cele mai importante oraşe miniere din vechea Ungarie a devenit un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO”, titrează publicația maghiară, care încheie articolul cu următorul mesaj: ”Să salvăm şi Roşia Montană maghiară!”, scrie G4Media.ro

Nu este prima ieșire controversată din partea oficiosului de la Budapesta.

Publicația pro-guvernamentală Magyar Nemzet a scris, într-un text semnat de Attila D. Balázs publicat pe 26 iulie, că speră ca ”cele 300 tone de aur şi 1.600 tone argint vor rămâne în pământul natal” și precizează că rezerva de aur a Ungariei este în acest moment de 94,5 tone.

Publicația se mai întreabă și ”de când aparţine Roşia Montană de România?”

Pasaje din articolul din ziarul maghiar:

UNESCO a decis: Aşezarea transilvăneană situată deasupra unei comori imense de metale preţioase, Roşia Montană, a devenit parte a Patrimoniului Mondial.

Organizaţia nu a avut o sarcină uşoară: În acest oraş minier, cu câţiva ani în urmă experţii UNESCO erau încă consideraţi drept persoane nedorite dacă au îndrăznit să meargă acolo pentru a „măsura” patrimonul cultural şi natural.

În schimb, în noua situaţie creată va reveni un rol major şi Ungariei, deoarece trebuie să prezinte lumii bogata moştenire maghiară a Roşiei Montane.

În mijlocul anilor 2000, mulţi şi-au dat seama, datorită filmului documentar unguresc, intitulat „Noul Eldorado”, realizat de Tibor Kocsis, că după Primul Război Mondial, Ungaria nu a pierdut odată cu Transilvania Grădina Zânelor, ci şi o multitudine de mine de aur.

Ungaria nu şi-a exprimat degeaba dezaprobarea faţă de deschiderea minei de la Roşia Montană chiar de la începutul demersurilor dubioase întreprinse în această direcţie, pe lângă faptul că nu a întârziat să apară nici valul de proteste ale unor ONG-uri din străinătate care, în ciuda succeselor lor mai mari sau mai puţin mari, s-au lovit de ziduri.

Cazul privind protecţia mediului s-a transformat după un timp într-un caz de „mare român” care vedea din trecut doar daci şi, desigur, romani, cu toate că dacă ne uităm la întâietate, mai întâi agatârşii înrudiţi cu sciţii au domnit aici, în Roşia Montană, cu mult înainte de formarea provinciei Dacia.

Herodot a scris despre aceşti primi locuitori, care trăiau paşnic, că erau „plin de aur”. Desigur, Bucureştiul nu prea vrea să audă despre sciţii din Transilvania, aşa cum nu vrea să audă nici de regii români de origine cumană, chiar dacă ADN-ul lor a fost un factor revelator de ani de zile.

În Roşia Montană antică este suficient să facem o plimbare pe străzi sau să vizităm bisericile romano-catolice, reformate şi unitariene, şi, desigur, cimitirele noastre, pentru ca numele maghiare (şi germane) să ne privească precum o imagine a trecutului nostru în instantanee.

Abia putem auzi cuvinte în limba maghiară pe stradă, deşi se poate deduce cu uşurinţă din sunetul numelor de familie că mulţi s-au angajat pe calea românizării, cu toate că în urmă cu 110 ani nu a fost înregistrată nici jumătate din populaţie care număra trei mii de suflete.

Şi la Roşia Montană, care aparţinea Regatului Ungar, şi în minele numite după regele Matthias, Sf. Ştefan şi Árpád, câmpul de aur a fost exploatat fără utilizarea cianurii.

Acestea sunt fapte, iar această perioadă maghiară trebuie prezentată în detaliu şi la faţa locului, deoarece în marea febră a Patrimoniului Mondial, Roşia Montană, situată doar la patru ore de actuala frontieră ungară, va fi transformată într-o aşezare sterilă, antică, românească, unde nu va avea loc nici trecutul maghiar, nici prezentarea profesională a amintirilor artistice şi arhitecturale maghiare.