Ziua în care PNȚ (chiar) a murit. De ce avea Liviu Dragnea nevoie de cadavrul unui partid legendar?

În loc să rămână la modelele de pușcăriași celebri din habitatul său doctrinar, cum ar fi Ceaușescu de la Doftana, aproape-condamnatul definitiv Liviu Dragnea și-a permis să se apropie, simbolic, de martirii țărăniști, morți sau torturați în lagărele de exterminare comuniste, de la Aiud, Sighet, Jilava sau canal.

Ceea ce nici prădătorul Iliescu, în zilele lui bune, nu ar fi îndrăznit, adică să se apropie de dușman natural până la a se identifica cu el, a făcut Dragnea prin anexarea cadavrului PNȚ la ”cauza” sa.

Că PNȚ-ul lui Pavelescu nu este PNȚ-ul lui Ion Rațiu sau al lui Corneliu Coposu este evident, dar asocierea rămâne frapantă.

Ce îi lipsea unui maestru al martiriului pe altarul democrației, unui hăituit de patrule de asasini amatoare de hoteluri de lux? Unui oprimat al sistemului, unei victime a statului paralel? Simplu: îi lipsea eticheta simbolică de ”politic” peste cea de deținut.

Fantoma partidului fără membri a vândut ieftin tot ce mai avea: sigla, numele, amintirea îndepărtată a unor principii care au făcut România Mare și au reglat viața politică interbelică, dar și lista lungă a țărăniștilor ardeleni patrioți, care în naivitatea lor au crezut că bolșevismul e o boală trecătoare a poporului român și pentru asta au plătit cu viața.

Vezi și: Mărturii cutremurătoare despre exterminarea lui Iuliu Maniu, acum 66 de ani. ”Spre groapa comună și gloria eternă”

Acel Pavelescu a dat nu partidul, ci ceea ce a rămas din încărcătura lui simbolică, fără ca cineva să îi strângă mâna la ușă, să îl înfometeze crunt, să îl bată la ore fixe sau să îl amenințe că îi ucide familia și prietenii. Oare cât ar fi rezistat la o ”întâlnire” cu torționarul-criminal Franz Țandără?

Fără violență, dar cu influență, Dragnea a cumpărat. În curând se va putea compara în suferință cu Iuliu Maniu sau cu Ion Mihalache, și să nu ne imaginăm că va ezita să o facă lăcrămos-pasiv și dramatic-agresiv, cele (doar) două moduri de comunicare pe care le practică încă de pe vremea când, la Teleorman, presa locală se făcea că îl crede.

Prin această finalizată coincidență a contrariilor, cum ar spune cineva, în România totul este reconciliabil: crimele cu victimele, dictatura cu democrația și interesele cu principiile.

Să fie semnul că la noi, nimic nu durează și că ce este astăzi negru, mâine poate fi alb, că totul este negociabil și că memoria nu există?

Sau să fie semnul că după perioada de ”glorie” dintre 1996 și 2000, singurul partid care nu provenea din FSN a fost adus în situația de a pune, fără rușine, ochiul lângă timpan?