8 ianuarie: 147 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu. Mărturii din vremea statului ASASIN: Spre groapa comună și gloria eternă

În data de 5 februarie 1953, Iuliu Maniu, unul dintre cei mai mari politicieni pe care i-a avut România vreodată, era aruncat în groapa comună a ”dușmanilor” noului regim stalinist care se instaurase în țară. Era perioada statului asasin, în care au dispărut în mod tragic toate elitele românești. Cu ce a rămas, s-a construit comunismul.

Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, fiind al doilea din cei cinci copii (Cassiu, fratele mai mare și apoi surorile Sabina, Cornelia și Elena) ai lui Ion și Clara Maniu.

Tatăl său, ju­de­cător la tribunalul din Zalău, era nepot de soră al lui Simion Bărnuțiu, o personalitate mar­can­tă a luptei naționale a ro­mânilor din Transilvania, dar și a revoluției de la 1848. Mama lui Iuliu Maniu era fiica vicarului Demetriu Coroianu și soră a lui Iuliu Coroianu, redactorul și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892 prin care românii din Transilvania își afirmau drepturile naționale.

Tânărul Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, apoi liceul la Zalău, iar studiile universitare le-a făcut la Viena și Budapesta, obținând diploma de doctor în drept în 1896. Din 1898, Iuliu Maniu a profesat avocatura la Blaj, ca jurisconsult al Mitro­poliei Unite.

În 1915, a fost mobilizat și a participat ca ofițer al armatei austro-ungare la ope­rațiunile militare de pe frontul italian. În 1918, el s-a implicat activ în lupta pentru Marea Unire, a fost unul dintre artizanii acesteia, iar din 1919 și până în 1920 a condus Consiliul Dirigent, organismul care a cooordonat tranziția și integrarea Transilvaniei în statul român.

Despre sfârşitul marelui om politic Iuliu Maniu, însărcinat de Consiliul Naţional Român cu organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 1918, există câteva relatări sumare, deoarece gardienii, sub conducerea criminalului Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului, îi ţineau pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Însă toate relatările foştilor deţinuţi de la Sighet coincid asupra câtorva puncte.

• Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, descrie acest regim de exterminare în memoriile sale: supa servită deţinuţilor era cel mai adesea apă chioară, în care mai plutea câte o bucăţică de legumă. „Delicatesă” era socotită câte o „bucăţică tare de buză păroasă de vită”.

Uneori, cei grav bolnavi obţineau câte o îmbunătăţire a regimului alimentar. De exemplu, primeau cartofi. Dar, de cele mai multe ori, era prea târziu pentru că deţinutul era deja pe moarte.

Nicolae Haralambie Carandino (1905-1996), jurnalist şi fost coleg de detenţie cu fondatorul PNŢ, îşi aminteşte:

• ”Iuliu Maniu suporta în închisoare acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care prefera să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie”. Agonia lui Maniu a durat zile întregi.

Sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50 ai secolului trecut au fost anii în care toată elita românască a fost exterminată în pușcăriile comuniste. Se știu multe lucruri despre ce s-a întâmplat, dar mărturia torționarului Franz Țandără este cutremurătoare. Arată cum statul asasin ucidea prin intermediul unor brute, în mod programat. Nimeni nu scăpa, odată ce intra pe mâna unor astfel de oameni.

În aceste condiții s-a stins și Iuliu Maniu. Ultima plimbare la aer s-a desfăşurat scos de subţiori, tărât pur şi simplu de Carandino şi un alt coleg, Bornemisa. Preotul greco-catolic, Alexandru Raţiu, l-a informat pe Carandino prin „ţeava de calorifer” , despre prezenţa sa acolo şi i-a promis că în noiembrie (1952) va intra în celula lui Maniu. Cu ajutorul unui paznic bihorean, preotul a intrat în grabă la Maniu şi l-a spovedit şi i-a dat dezlegarea creştină. „Era foarte slăbit”.

• „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: Acum pot să mor”.”

Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

Nicolae Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

Sursă: https://epochtimes-romania.com