170 de ani de la prima adunare politică a românilor din Transilvania, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj

La 18 aprilie 1848, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a avut loc prima adunare politică a românilor din Transilvania, în cadrul căreia s-a hotărât să se convoace, pentru 3/15 mai, Marea Adunare Naţională, notează ”Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, 2003).

Adunarea convocată la Blaj nu primise aprobarea autorităţilor, care au adoptat măsuri severe de intimidare a locuitorilor satelor, guvernatorul Teleki fiind, totodată, preocupat de o posibilă participare a românilor de peste munţi. Astfel, la cererea acestuia, comandantul militar de la Sibiu a deplasat în jurul Blajului unităţi militare suplimentare. Însă, răspunsul românilor a fost pe măsură: ”de ne-or frige, de ne-or fierbe, de-am şti că ne-om potopi cu toţii acolo, afirmau de pildă ţăranii din satul Bâia, tot om merge pe ziua pusă la Blaj, cu satul”, potrivit lucrării ”Istoria românilor – Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. II, tom I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). La adunarea de la Blaj au participat circa 4.000 de oameni, ţărani şi intelectuali, majoritatea din satele învecinate.

Temerile guvernatorului erau întărite de prezenţa şi activitatea desfăşurată de moldovenii trecuţi în Transilvania, după evenimentele din martie 1848, şi de atenţia cu care erau urmărite evenimentele ardelene în Moldova şi Ţara Românească. Treboniu Laurian, în scrisorile sale adresate lui Nicolae Bălcescu şi George Bariţiu, schiţa un adevărat program politic pentru românii din Transilvania, pronunţându-se pentru independenţa naţiunii române. În scrisoarea lui Ion Axente Sever (aflat la Bucureşti) către Simion Bărnuţiu, din 6/18 aprilie 1848, era propus, în schimb, un plan de ridicare la luptă armată. De asemenea, în Ţara Românească ştirile cu privire la evenimentele din Transilvania erau la zi, fiind inserate şi comentate în foile lui Ion Heliade Rădulescu. Datorită împrejurărilor amintite mai sus, nu a fost posibilă participarea masivă a fruntaşilor români. Însuşi Aron Pumnul, autorul manifestului de convocare a lipsit, scrie agerpres.

Cea mai importantă cuvântare a fost rostită de Alexandru Papiu-Ilarian, care a evidenţiat hotărârea poporului român de a nu mai accepta iobăgia şi dominaţia politică a altor naţiuni, de a pretinde consultarea naţiunii române, repunerea în drepturile ce i se cuvin, în calitatea sa de cea mai veche şi mai numeroasă dintre naţiunile Transilvaniei. Scopul adunării era de a restabili opţiunile politice ale românilor, care trebuiau să fie înaintate Dietei de la Cluj, la 17/29 mai, data deschiderii lucrărilor. Simion Bărnuţiu, ajuns la Blaj în după-amiaza aceleiaşi zile, a făcut referire în egală măsură la necesitatea desfiinţării iobăgiei şi repunerii în drepturi a naţiunii române. Adunarea s-a încheiat prin adoptarea unui Apel către români, probabil cel mai important document cu caracter politic din perioada premergătoare Marii Adunări Naţionale din 3/15 mai, un act mobilizator care a conferit suportul necesar viitoarei adunări, potrivit lucrării ”Istoria românilor – Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. II, tom I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Ştirile despre evenimentele din Franţa şi, mai ales, despre cele desfăşurate în Austria şi Ungaria au dus la o accentuare a stării de spirit revoluţionare din teritoriile româneşti supuse dominaţiei habsburgice, care i-a cuprins pe toţi locuitorii, atât români cât şi maghiari, secui şi saşi, potrivit volumului ”Revoluţia română din 1848” (Dan Berindei, Ed. Politică, 1974).

Încă din luna martie, în întreaga Transilvanie şi în Banat (la Oradea, Arad, Timişoara, Lugoj, Baia Mare, Cluj, Aiud, Alba Iulia, Dej şi Odorhei) au avut loc manifestaţii populare, la care au participat şi reprezentanţi ai populaţiei româneşti. La Lugoj, la 8/20 martie 1848, cu prilejul adunării lărgite a congregaţiei comitatului Caraş, mai mulţi fruntaşi ai românilor au subscris la hotărârea cu privire la desfiinţarea titlurilor feudale şi la constituirea unei comisii însărcinate cu păstrarea şi apărarea ordinei publice (un prim nucleu al gărzii cetăţeneşti), din care făceau parte şi români.

Românii s-au alăturat entuziaşti revendicărilor social-politice ale revoluţionarilor maghiari privind desfiinţarea privilegiilor feudale, instaurarea egalităţii şi a libertăţilor publice şi, mai ales, desfiinţarea iobăgiei, dar ei nu au putut accepta proclamarea ”uniunii” forţate cu Ungaria a Transilvaniei, în care ei reprezentau marea majoritate a populaţiei. Sub autoritatea liderului de necontestat al acestei generaţii, Simion Bărnuţiu, era nevoie să se elaboreze un document cu caracter politic, alternativă la programul din 3/15 martie, reacţie firească faţă de intenţiile revoluţionarilor maghiari de anexare a Principatului.

Tinerii avocaţi români care îşi făceau practica la tribunalul din Târgu Mureş, în urma dezbaterilor care au avut loc între 10-12/22-24 martie, într-o petiţie adresată Guberniului, în fruntea căruia se afla aristocratul moderat Teleki Jozsef, şi-au manifestat adeziunea la ideile generale ale Revoluţiei. Aflându-se, însă, în contradicţie cu colegii lor maghiari, avocaţii români Avram Iancu şi Al. Papiu-Ilarian, în special, au stăruit ca, pe primul plan al cererilor lor să fie situată desfiinţarea iobăgiei şi nu uniunea Transilvaniei la Ungaria. O altă întrunire convocată din iniţiativa lui Aron Pumnul, la care au participat profesori, teologi şi elevi din clasele superioare, a avut loc la Blaj la 13/25 martie. Linia petiţionară promovată între alţii de Timotei Cipariu a fost respinsă, majoritatea participanţilor pronunţându-se în favoarea unei atitudini ferme, revoluţionare, la nevoie.

Ideea convocării unei adunări generale a românilor la Blaj, a pornit de la reuniunile tinerilor români din Târgu Mureş, avându-i ca lideri pe Avram Iancu şi Al. Papiu-Ilarian, cărora li s-a alăturat şi August Treboniu Laurian. În lipsa unui organ politic reprezentativ şi a unor alte mijloace de difuzare pentru români, o astfel de adunare reprezenta singura modalitate de a elabora şi transmite programul de acţiune al românilor, de a solidariza naţiunea română în jurul acestuia.

În aceste împrejurări a fost cunoscut şi textul importantului manifest ”Provocaţiune” elaborat de Simion Bărnuţiu şi răspândit în principalele centre ale Transilvaniei (Blaj, Cluj, Târgu Mureş, Braşov), care plănuia, la rându-i, organizarea unei adunări a ”inteligenţei” române, la care să se ceară pentru populaţia românească drepturi egale cu ale celorlalte naţiuni din imperiu socotite privilegiate. ”Astăzi este ziua învierii dreptului nostru”, scria el în proclamaţie, subliniind astfel necesitatea ca naţiunea română, în primul rând, să fie socotită o entitate politică independentă. ”Voi aţi făcut asupra naţii noastre cum v-au plăcut vouă, aţi spus în Aprobatele voastre cum că românii, naţia cea mai veche a Ardealului, e numai suferită. Cât priveşte pe ţărani, aceştia erau îndrumaţi să ceară să li se ”şteargă iobăgia, pentru că de vreo zece sute de ani aţi plătit pământul”. În încheierea proclamaţiei, sintetizând revendicările principale formulate, se sublinia: ”Încă o dată fraţilor! Fără naţie şi republică e numai un despotism afurisit: ştergerea iobăgiei naţii române, ca naţionalitate română, congres naţional în care să ne înţelegem, mai înainte despre dobândirea acestora”, potrivit volumului ”Revoluţia română din 1848” (Ed. Politică, Bucureşti, 1969).

La 15-16/27-28 martie, un grup de intelectuali români, printre care Ioan Buteanu, Florian Micaş, Al. Papiu-Ilarian, a redactat un proiect de petiţie, accentul fiind pus pe drepturile politice şi civile, pe accesul românilor la conducerea municipalităţilor, pe folosirea limbii române în administraţie, în şcoală şi în biserică, în localităţile cu majoritate românească. Un alt punct important, a fost cel cu privire la convocarea unor adunări generale cu caracter local, în care să fie discutat programul politic al românilor. Deşi paşnice în forma lor de manifestare, aceste adunări, precum şi campania de semnături iniţiată cu prilejul acestora, prin care românii au fost mobilizaţi, au provocat riposta autorităţilor, sporind starea de tensiune.

Pentru a se realiza planul adunării, Aron Pumnul a redactat o proclamaţie, copiată, apoi, în sute de exemplare răspândite, ulterior, prin sate. Fără conţinut programatic, mai restrânsă în conţinutul de idei decât ”Provocaţiunea” elaborată de Simion Bărnuţiu, proclamaţia lui Aron Pumnul conţinea îndemnuri la pace şi înţelegere între naţiunile din Transilvania. ”Dreptul câştigat prin sabie nu e drept, ci răpire şi uzurpăciune şi ţine numai până când rugineşte sabia”. ”Dreptul întemeiat pe minte sănătoasă”, însă ”ţine până când ţine mintea”.

Un alt manifest a circulat în Transilvania în ultimele zile ale lunii martie şi primele din aprilie. Acesta purta amprenta gândirii lui George Bariţiu şi a intelectualilor braşoveni. Manifestul cuprindea 12 puncte, constituindu-se într-o replică românească a programului ungar de reforme democratice. Pe lângă revendicările cu caracter general democratic, cum ar fi: libertatea presei şi a cuvântului, gardă naţională, bancă naţională, responsabilitate ministerială, Bariţiu punea în discuţie o serie de revendicări specific româneşti. El cerea astfel ca alegerea deputaţilor pentru Dietă să reprezinte voinţa întregului popor, ”nu numai a aristocraţiei şi a saşilor”, egalitatea politică şi religioasă în faţa legii, încetarea ”raporturilor de iobăgie”, prin răscumpărarea lor de către stat, potrivit lucrării ”Istoria românilor – Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. II, tom I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Îngrijorat de constituirea gărzilor maghiare şi săseşti, Bariţiu a acordat o deosebită atenţie problemelor militare, cerând o reformă în acest domeniu. El a propus ca grănicerii să fie scutiţi de obligaţii, iar regimentele să devină gărzi naţionale, sugerând separarea husarilor români de cei secui şi numirea de ofiţeri români în regimente. O importantă acţiune condusă de avocatul Bran, în cursul căreia s-a subliniat cerinţa românilor privind prezenţa lor în organele de conducere locale, s-a desfăşurat la Braşov, la 30 martie/11 aprilie 1848. De acord cu respingerea de către români a uniunii Transilvaniei la Ungaria, patriciatul săsesc manifesta rezerve faţă de cerinţele sociale, politice şi civile ale românilor.

În cursul lunii aprilie, pe fondul agitaţiilor politice naţionale şi sub presiunea acţiunilor represive ale nobililor şi autorităţilor guberniale, mişcările sociale, ale ţăranilor mai cu seamă, au crescut în amploare în întreaga Transilvanie şi în Banat. Au fost instituite tribunale excepţionale, care cel puţin, la început au avut caracter preventiv, de intimidare. Autorităţile făceau o confuzie voită între refuzul ţăranilor de a îndeplini sarcinile iobăgeşti (în condiţiile în care iobăgia fusese desfiinţată) şi frământările politice generate de pregătirea adunării generale a românilor.

Mişcările ţărăneşti din Transilvania şi din Banat, din primăvara anului 1848, au avut, în general, un caracter social moderat, găsindu-şi expresia mai ales în refuzul de a presta muncile gratuite impuse de menţinerea condiţiei de iobagi a ţăranilor. În acest context, ţăranii români au sprijinit ideea convocării adunării generale de la Blaj având încrederea că aici vor fi luate în discuţie şi rezolvate problemele legate de condiţia lor socială.

 

sursa: agerpres.ro