28 octombrie, data nașterii ”celui mai pitoresc personaj din Alba Iulia de la Mihai Viteazul încoace”, Eugen Handelsmann

28 octombrie este ziua de naștere a celui „mai pitoresc personaj din Alba Iulia de la Mihai Viteazul încoace”, după cum l-a caracterizat epigramistul Eugen Albu din Cluj Napoca. 

Este vorba despre caricaturistul Eugen Handelsmann, născut în 1912 în oraș (decedat în 1989), într-o familie de evrei spanioli.

Operele sale, de o veselie molipsitoare (deși el se considera un boem nefericiti) au bucurat generații întregi de albaiulieni.

A fost extrem de apreciat în timpul vieții, dar niciodată nu a fost admis formal în vreo uniune a artiștilor.

Ulterior, lucrările rămase în urma lui au început să fascineze și mai mult. Muzeul Național al Unirii i-a dedicat lui Eugen Handelsmann, la împlinirea a 100 de ani de la naștere, o expoziție.

Eugen Handelsmann s-a stins în 14 decembrie 1989. Ultima lui dorinţă a fost aceea de a fi înmormântat la „Fântâna Hoţilor”, un loc la care a ţinut enorm.

Din păcate, în ciuda unei adrese prin care primăria i-a aprobat cererea, acest lucru nu a mai fost posibil. Artistul este înmormântat în cimitirul evreiesc, iar pe placa lui funerară sunt scrise următoarele cuvinte: „Cât de singur eşti, Handy”.

Profesor fascinant

Constantin C. Gomboș i-a dedicat un articol în revista Dacoromania, în care a evocat o serie de amintiri comune.

”Era în 1951, la început de an şcolar. Eram elev în clasa a IV-a primară, la Şcoala generală nr.2, azi Şcoala generală ,,Avram Iancu” din cartierul Maieri –Alba Iulia.

Ni s-a spus, de către diriginta noastră, profesoara de istorie Florica Hăbian, că vom avea profesor la lecţiile de desen.

Aşteptam cu nerăbdare întâlnirea cu acesta. Se deschide uşa clasei şi îşi face apariţia un bărbat voinic, brunet-creol, cu plete negre peste care trona o bască albastră plină de insigne.

Noi salutăm într-un glas cu „Bună ziua!” Ne răspunde calm, cu „Bine v-am întâlnit, dragi copii!”.

Eu sunt Eugen Handelsmann şi cu mine o să faceţi lecţiile de desen. Avea o jiletcă roşie, cămaşă albă de mătase încheiată la gât cu o lavalieră neagră. Trece pe la fiecare şi ne întreabă cum ne cheamă.

Îi răspundeam emoţionaţi. Nimeni nu ne întrebase aşa, doar striga rece catalogul. Trece la tabla din spatele catedrei şi începe să deseneze.

Din cercuri, linii şi puncte, frânturi de arce de cerc, încep să apară pe fondul negru, desenate cu cretă colorată chipuri de copii, flori, boboci de raţă, puişori, căsuţe şi copaci de toată frumuseţea.

În timp ce desena, auzeam ciripit de păsărele, măcăituri şi piuituri, dar nu ştiam de unde vin. Ne uitam prin clasă mai ales că geamurile erau închise.

Miracol! Am aflat mai târziu că noul nostru profesor de desen le imita cu mare perfecţiune stârnindu-ne mirarea.

Purta cu noi un dialog permanent, firesc şi cald. Ne întreba despre lucruri fireşti, ne verifica cât de bine cunoaştem natura înconjurătoare şi tainele ei.

Unde nu înţelegeam ne explica pe limbajul nostru. Începusem să-l îndrăgim. De abia aşteptam să-l vedem pe „cursieră” (avea o bicicletă de semicursă franţuzească pe care toţi o jinduiam) cum întra în curtea şcolii ca să vină la ore.

Ne organiza ieşiri în natură, la Tăuşor, ca să cunoaştem peşti şi vegetaţia de baltă. Era un pescar înnăscut. Cu beţe de bambus sau alun şi aţă de Vinţ” a scris acesta, în revista amintită.