Alba Iulia la 1900: Ocupa locul al doisprezecelea între oraşele Transilvaniei cu 11.507 locuitori

Locuitorii vechiului oraş Alba Iulia au fost obligaţi de autorităţile austriece, după 1715, să se mute în zona mlăştinoasă situată la estul Cetăţii. Aici s-a închegat în secolele XVIII şi XIX noul oraş.

Fortificaţia ridicată de habsburgi între 1714-1738 era protejată de un teren lat de circa 500 metri, numit spre oraş esplanadă, iar spre câmp deschis glacis. În aceste  zone era interzisă construirea de edificii. Însemnările vremii arată că locuitorii au primit despăgubiri în bani şi loturi gratuite de pământ, pe care să-şi ridice case.

Limitele noului oraş  la 1900

Proiectat de arhitectul Cetăţii de secol XVIII, Giovanni Morando Visconti, noul oraş Alba Iulia  a fost prima urbe modernă din Transilvania.  Potrivit unui studiu realizat de istoricul Gheorghe Anghel, fost director al Muzeului Naţional al Unirii, oraşul avea străzi drepte intersectate de alte străzi drepte. Forma lui a fost determinată de cursul Ampoiului, de canalul Mureşului şi de mlaştinile existente în perimetrul său.

Când vine vorba de dezvoltarea noului oraş, aceasta a fost una lentă. În 1900, avea o populaţie de 11.507 locuitori, ocupând locul al doisprezecelea între oraşele Transilvaniei. În perioada la care facem referire limitele noului oraş erau următoarele:spre sud, existau locuinţe până în zona actualei autogări, spre vest, strada Traian;spre est, numai strada Mărăşeşti era locuită până la linia ferată, iar spre nord locuinţele orăşenilor ajungeau până la intrarea în strada Mărăşeşti şi până la cimitirul evreiesc.

Oraşul,  împărţit în şapte sectoare:

Sectoarele I şi II cuprindeau centrul oraşului, între străzile fostă Primăverii şi Avram Iancu. Sectorul IIIse numea Ampoi şi cuprindea zona dintre străzile Avram Iancu, vechea stradă Ampoi şi Vasile Alecsandri;sectorul IVcuprindea cartierul Lipoveni;sectorul Vse numea Hăiuşul, cu străzile Bucureşti, Primăverii şi Popa Laurean;sectorul VIcuprindea cartierul Maieri cu străzile Siretului, Iaşilor, fosta Stradă a Republicii şi Traian;sectorul VIIcuprindea fortificaţia.

Primăria oraşului,  dominată de funcţionari şi primari ai stăpânirii austro-ungare, a dat străzilor oraşului denumiri legate de personalităţile istorice ale Ungariei şi Transilvaniei, de ocupaţiile locuitorilor şi de localităţile apropiate spre care se orientau acestea.

Strada principalăde la Gară până în centru, se numea Szecheny, numele unei personalităţi culturale a Ungariei, întemeietorul Academiei, Teatrului Naţional şi a Bibliotecii Naţionale a Ungariei. Paralelă cu aceasta, s-a aflat strada Traian, care a primit numele după vestigiile romane descoperite aici în secolul al XIX-lea. Aceeaşi stradă principală situată în zona parcului şi pieţii Iuliu Maniu, purta denumirea de Bulevardul Huniade, glorificându-1 pe Iancu de Hunedoara, iar în continuare până la ieşirea din oraş, se numea Strada Lepeş.

În partea deesta oraşului era cartierul Lipoveni,  cu două străzi:Strada Drâmbarului, actuala stradă Mărăşeşti şi strada Sfântul Nicolae, actuala Axente Sever, fostă Doja. Tot în această zonă se afla şi Strada Ampoiului care s-a amenajat după 1860, pe vechiul curs al râului, mutat în urma inundaţiilor catastrofale din anii 1851 şi 1857 prin actualul cartier Bărăbanţ .

Spre nordse afla şi uliţa Şurilor, actuala Vasile Alecsandri. Spre centru se aflau străzile Teiuşului, actuala stradă Călăraşi şi Strada Avram Iancu, care  se numea Korona. Strada Iazului se numea Strada Pielarilor, după meşteşugarii care arghiseau pieile şi utilizau multă apă din iazul Morilor.

Din centru spre est, se aflau următoarele străzi:vechea Stradă 30 Decembrie se numea Strada Centrală,   strada actuală Primăverii purta numele lui Bethlen  Gabor(principele Transilvaniei între anii 1613 – 1629). Următoarea stradă, Andrei Mureşan, s-a numit Strada Şanţului, după canalul de drenaj care se varsă în Ampoi, iar Strada Bucureşti se numea Spitalului, după imobilul care s-a construit aici în 1884. Celelalte artere  care intersectau cele trei principale s-au numit:Şetrarilor (fostă strada Parcului),  Teilor s-a numit Strada Teiuşului, strada Trandafirilor, strada Camil Velican s-a numit Vinţului. Actuala Stradă Coşbuc, partea stângă, s-a numit Apafi, principele Transilvaniei între 1661 şi 1690, iar partea dreaptă s-a numit Bisericii,  după lăcaşul de cult  unitarian. Strada Mihai Eminescu, partea stângă, s-a numit Bathory, iar partea dreaptă Strada Mare Grecească, iar actuala Stradă Mărăşti s-a numit Mică Grecească. Mai spre sud, actuala Stradă a Plevnei şi parţial Strada Olteniei s-au numit Mureşului.

În cartierul Maieri, Strada Siretului s-a numit Râtului, iar Strada Iaşilor era Gării.

În Cetatearidicată în secolul al XVIII-lea existau trei străzi principale. Actuala stradă Mihai Viteazul, s-a numit Ferencz, după numele împăratului Francz Iosif. Strada Unirii, acum Nicolae Iorga, purta numele împărătesei Elisabeta, iar cea a  Bibliotecii, acum Gabriel Bethlen, purta numele episcopului Bathyani, întemeietorul bibliotecii cu acelaşi nume.

Străzi dispărute

Între 1850-1918, în Cetate au mai existat o serie de străzi, acum dispărute:Franciscanilor, Fortificaţiei, Murel Vlaicu, Pavilionului, Monetăriei, Arsenalului, Magazinelor. Toate erau în zona de sud a fortificaţiei ridicate de austrieci. În jurul Catedralei Romano-Catolice exista o stradă care s-a numit Domului sau Capitlului.

Locul de plimbare al locuitorilor oraşului era Aleea Promenadei, situată în jurul Cetăţii şi străjuită, de o parte şi de alta,  de o plantaţie de castani şi salcâmi, din care s-au mai păstrat câţiva până în anii 1970.

„Dacă autorităţile române ar fi protejat această zonă şi n-ar fi dat-o pentru expropriere la reforma agrară din 1921-1927, oraşul ar fi avut o zonă de agrement deosebită, iar Cetatea s-ar fi bucurat de un spaţiu de protecţie şi ar fi îndeplinit toate condiţiile de a fi declarat monument de valoare deosebită, înscris pe lista UNESCO“, susţine istoricul Gheorghe Anghel.