Invazia mongolă de la 1241 a lăsat Alba Iulia PUSTIE. Mărturia călugărului Rogerius, care a trecut prin cetatea devastată

Alba Iulia a avut cel puțin un moment în istoria ei, când a rămas complet pustie. Rogerius, un călugăr italian ajuns arhiepiscop de Split-Spalato, în Dalmația şi care, aflat cu misiuni diplomatice în Ungaria, a fost martor la Marea Invazie Mongolă asupra Ungariei din anii 1241-1242. 

El a descris, cu mult talent, orașul Alba Iulia, imediat după trecerea păgânilor. Imaginile descrise de acesta sunt extrem de puternice, chiar dacă sunt mai puțin cunoscute în istoria oficială.

”Oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare” este tabloul unui oraș gol, din care populația dispăruse.

Rogerius a reușit să scape din mâinile mongolilor și așa, în drumul său, a ajuns la Alba Iulia. Informațiile apar în lucrarea sa extrem de amănunțită, denumită „Carmen Miserabile” (Cântec de Jale).

Invazia mongolă în Europa a avut loc în secolul al XIII-lea, sub conducerea lui Subutai, și a început cu distrugerea principatelor de est ale slavilor, cum ar fi Kievul și Vladimirul.

Mongolii au invadat apoi Regatul Ungariei (Bătălia de la Mohi), sub comanda lui Batu Han, fiul lui Ginghis Han, și apoi Polonia fragmentată (Bătălia de la Legnica), sub comanda lui Kadan, nepot al lui Ginghis Han. La 11 aprilie 1241 a venit rândul Sibiului să fie atacat şi cucerit.

Au căzut rând pe rând în mâna mongolilor Sebeşul, Alba Iulia, Orăştia şi Aradul. De aici o parte dintre mongoli au plecat mai departe spre Ungaria, iar o parte au trecut în Muntenia.

La Alba Iulia și împrejurimi

În 1241, s-au oprit la Alba Iulia, devastând orașul. Călugărul Rogerius, descrie ce a găsit, în drumul său printr-o țară distrusă de ultima mare invazie păgână.

”Dar îndoita strâmptorare, adecă foamea cea afurisită şi frica de moarte, ne chinuia cumplit, aşa că ni se părea că nu mai vedem nimica cu ochii. Căci nu puteam să înghiţim sucurile de pe ierburile pădurii şi nici să mestecăm în gură ierburi cum fac dobitoacele.

Dar, deşi o foame atât de cumplită ne chinuia şi ne ameninţa clipa morţii înfricoşate, încrederea în vieaţă ne-a fost totuşi un sprijin şi nădejdea de scăpare ne dădea putere.

Şi astfel, câștigând încredere şi întărându-ne întru Domnul, am ajuns la marginea pădurii şi ne-am urcat într-un arbore înalt şi am privit pământul pe care la venirea lor tătarii nu-l pustiiseră, dar pe care la întoarcere îl lăsaseră deşert.

Alba Iulia: Oasele și capetele celor uciși

O, ce durere! Am început să pribegim prin ţinuturile pustiite şi fară locuitori.

Numai turnurile bisericilor ne erau semne călăuzitoare din loc în loc, numai ele ne aratau drumul nostru îngrozitor de trist. Căci, drumurile şi potecile se stricaseră şi le acoperise eu totul iarba şi mărăcinii.

Praz, ori vreo ceapă sau vreun usturoi ce mai rămăsese prin gradinile ţăranilor, când mi se aduceau, erau pentru mine ca cele mai mari bunătăţi, căci ei se hrăneau cu lobodă şi cu rădacini de mătrăgună. […] În sfârşit, cu o mare greutate.

A opta zi după ce am ieşit din pădure am sosit la oraşul Alba Iulia, unde n-am putut găsi nimic altceva afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare.

Şi cu toate că pământul a supt cu sete sângele nevinovat, aşa încât acesta nu se mai vedea, totuşi peste pietrele încă stropite cu sânge roşu, ne-a fost cu neputinţă să trecem. Fără gemete şi suspine dureroase.

[…] şi era aici, la o depărtare de zece mile, lângă o pădure un sat numit Frata (posibil să fie vorba despre Ampoița, în zona Peșterii Liliecilor – n.red.) în limba poporului şi mai jos de pădure ca la patru mile, un munte minunat şi înalt, în vârful căruia se afla o îngrozitoare stâncă de piatră.

O mare mulţime de bărbati şi de femei s-au adăpostit acolo, care ne-au primit bine şi cu lacrimi în ochii ne-au întrebat de păţaniile noastre, pe care noi, nu în putine cuvinte, le-am putut înşira pe toate.

Ne-au îmbiat în sfârşit cu pâine neagră care era coaptă din făina şi din coaje de stejar măcinată; nouă însă ni s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură ce am mâncat vreodata.

Am ramas acolo o lună de zile si n-am îndrăznit să ne îndepărtam, dar trimeteam întotdeauna dintre oamenii mai sprinteni câte o iscoadă să vadă şi să cerceteze dacă nu cumva va mai fi ramas vreo parte de tătari prin Ungaria sau nu cumva să ne mai întoarcă iară întinzând vreo cursa, după obiceiul lor, ca să prindă şi celelalte ramăşiţe ale poporului care scăpaseră cu fuga din calea lor….”

Descrierea călugărului

”Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele eu capul tăiat, altele sfârtecate în bucaţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.

Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă. Ele erau mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări. Pământul a pus stăpânire pe acele corpuri care au căzut de lănci înveninate, de săbii şi de săgeţi. Pe acestea, pline de sânge, le-au ciugulit rozându-le până la oase.

Cu muşcăturile lor neîndurate pasările cerului şi fiarele carnivore, atât domestice cât şi sălbatice. Focul, la rândul său, a pus stăpânire pe acelea care au fost arse prin biserici şi prin case.

Uneori grăsimile stingeau focul unor astfel de arderi. Unele nu puteau fi consumate intr-un interval de timp prea scurt; căci se găseau în foarte multe locuri, vreme indelungată, oase invelite în piei inegrite şi neconsumate, fiindcă unor fiare nu le sunt plăcute mâncările decât dacă sunt altfel distruse.

Şi în vreme ce toate corpurile au trecut în stăpânirea celor trei elemente, să vedem ce a mai rămas pentru al patrulea element.

Aerul, deci, care se zice că este al patrulea element, i-au transmis celelalte trei duhoarea tuturor cadavrelor, şi din cauza acestei duhori, el aşa de mult s-a stricat şi s-a infectat că oamenii care mai rămăseseră jumătate vii, pe câmpuri, pe drumuri şi prin păduri şi care poate ar mai fi putut trăi, din cauza ranilor au murit, în urma infectării aerului”.

Surse: https://art-historia.blogspot.ro,

https://enciclopediaromaniei.ro