Despre emoții, nervi și ”Mobilă și durere” pe scenă la Alba Iulia: Parveniții simbol național, iar textul lui Mazilu imn al țării

Un spectacol de teatru trebuie să trezească în spectatori emoții. Să te enerveze, să te calce pe bătături, să te facă să te scarpini cu putere cu degetele în cap. Dar să te și provoace să realizezi că ești într-o sală de spectacole și în același timp să răscolească totul în tine.

Iar un spectacol despre parveniți, inculți, oameni care citează din ”prietenul lor Seneca” poate răscoli foarte mulți nervi în tine. Dacă muți acțiunea de pe scenă, în contextul actual, obții o radiografie a societății, care te face să distingi cu greu teatrul de realitate. 

Context de spațiu, timp și circumstanțe: ”Mobilă și durere” spectacol ce are la bază un text de Teodor Mazilu (scris în 1974 ”perioada de aur a comunismului”) pus în scenă de Cristan Ban, s-a jucat luni, 19 mai, la Alba Iulia, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru ”Povești”.

Un spectacol despre parveniți, inculți și oportuniști care ar face orice în viață pentru ”a le fi lor bine”, ca apoi să își dea seama că poate vor și un pic de rău, pentru a vedea cum le era când le era bine.

Puși în contextul actual al societății românești, personajele lui Teodor Mazilu ”sar certa cu tine an comentari pe Facebook pentru ați arata că ei știu și tu nu ști”.

”Mobilă și durere” pe scenă la Alba Iulia

Două cooperative de mobilă și multă durere, doi șefi, două soții, un subaltern pentru care șeful este lumina ochilor, un amant securist și multe urechi prin mobilă.

Pe de o parte avem un șef de cooperativă, Sile Gurău, iar pe de altă parte avem alt șef de cooperativă Paul Arnautu. Ambii vor același lucru: ce are celălalt. Însă în dorințele lor intervin femeile, soțiile: una fosta amantă a opozantului și actuala amantă a securistului de serviciu, iar alta fosta iubită a subalternului, actuala soție.

De la această premiză începe desfășurarea spectacolului. O înșiruire de evenimente și relații între personaje care nu fac decât, ca spectator, să te provoace. Să te provoace să le dai un chip, un nume și o formă actuală.

Textul scris în perioada de glorie a comunismului este atât de actual încât ai putea spune că a fost scris în urmă cu două luni și pus în scenă.

Exagerări a ”la Revelionul din 80`”

Actorii Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe te pun la grea încercare pe scaunul de spectator. Prima parte a spectacolului te pune la grea încercare.

Sebastian Marina, Daniel Rizea, Madalina Mușat, Oana Jipa, Nicholas Catianis și Costi Apostol te pun la grea încercare. Prima parte a spectacolului calcă mult pedala de accelarație a exagerării pe scenă.

O introducere a unor personaje din anii ” de glorie ai comunismului”, ai oportuniștilor de partid, ai tovarășilor și tovarășelor, ai parveniților într-un cuvânt, care seamnă izbitor de mult cu sketch-urile de Revelion tot din perioadă de glorie.

O exagerare dusă până la limita aia în care, pus iar, în context actual, te face să te gândești ce ar scrie fiecare personaj în comentariile pe Facebook sau TikTok.

Este greu să le privești din scaun fără să te detașezi de realitate. Te calcă pe nervi, te provoacă, deoarece fiecare personaj are un omolog uman, pentru fiecare din noi.

Schimbare de optică

Apoi în a doua parte a spectacolului se trage frâna, iar asta se vede atât din jocul actorilor, cât și din regie. Exagerările dispar, jocul actoricesc capătă un ritm liniar, personajele devin mai umane, în timp ce se dezvoltă tot mai mult.

Cu cât acțiunea de pe scenă crește în intensitate, cu atât mai mult personajele devin mai reale. Totul se întâmplă subtil sub ochii spectatorilor pe o coloană sonoră autohtonă și cu un joc de lumini, simplu dar eficient.

Mobila și durerea

Scenografia este una minimalistă, dar totuși atât de complexă. Lambriuri de lemn și nenoane cu lumini clasice. Un loc în care fiecare colț poate să aibă o ureche.

O masă și trei scaune. Trei scaune atât de importante: trei scaune care arată ierarhia între personaje, trei scaune ”concepute prost și doar pentru a fi făcute”.

Pereții au urechi

Pe lângă jocul actoricesc, regizorul Cristian Ban a plusat pe scenă cu șopârlele, expresiile și jargonul anilor de ”glorie” ai sistemului comunist. Fiecare mișcare, fiecare moment, de la ridicarea simultană a două telefoane, la priviri în stânga și dreapta înainte de a spune ceva, punctează o serie de elemente pe care doar cei care le-au trăit le înțeleg.

Și asta se vede în sală: Cei care au prins sistemul comunist au râs la fiecare astfel de moment la Alba Iulia, din simplul motiv că l-au înțeles, simțit și acum au fost liberi să râdă de situație. Iar cei care s-au născut în democrație au râs doar de comicul de situație.

Finalul ”pe ce și se cântă asta dansezi”

Finalul te trezește la realitate, dar în același timp te duce în lumea personajelor. O lume încâlcită exemplificată în pași de dans, o lume a celor care merg sau au mers pe modelul ”după noi, potopul”.

Un final care te pune pe gânduri și îți mai aruncă încă odată întrebarea: Cât de actual este textul scris de Teodor Mazilu?

sursă foto: Silviu Ciontea, fotograf al Festivalului Internațional de Teatru ”Povești”.