Dreptul de a nu spune nimic

În cele de mai jos mă voi referi la o parte, e adevărat, destul de mică, dar care, din păcate, mai există, dintr-un segment de personal destul de numeros, de care, dacă avem ghinion, poate ne lovim atunci când avem de rezolvat vreo problemă legată de obţinerea anumitor documente, anumitor drepturi sociale, de asigurări de sănătate etc. sau pentru lămurirea, soluţionarea anumitor chestiuni legate de statutul de cetăţean al acestui municipiu (Alba Iulia), al acestui judeţ, aceştia fiind funcţionarii publici.

Cu menţiunea că îmi cer scuze faţă de majoritatea, care sunt integri, bine pregătiţi, sunt amabili, cooperanţi, gata să te ajute, la care este valabilă expresia „omul potrivit la locul potrivit”, nu pot să trec cu vederea cele întamplate subsemnatului de ceva timp în urmă şi până astăzi, când am avut de rezolvat astfel de probleme pe la anumite compartimente, servicii din cadrul Primăriei Municipiului Alba Iulia sau ale Consiliului Judeţean, pe la Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă Alba, pe la Casa de Asigurări de Sănătate Alba, pe la Casa de Pensii Alba etc., unde am avut neşansa de a da peste astfel de persoane.

Se spune că aceştia – funcţionarii publici – sunt în slujba cetăţenilor, dar cred că li s-a întâmplat multora dintre noi, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, să fie trataţi de „stimabilii” noştri funcţionari publici cu multă infatuare, aroganţă, lipsă de profesionalism şi, nu în ultimul rând, scârbă.

În momentul în care te-ai oprit în faţa unui ghişeu invoci, fară să vrei, divinitatea ca să ai parte de o persoană înţelegătoare, care să-ţi asculte păsurile, să te îndrume corect ce trebuie să faci, ce documente trebuie să depui la dosar, cu cine să iei legătura din cadrul instituţiei în care te afli, unde să depui dosarul, petiţia, cererea sau ce-o mai fi.

Dar odată ajuns în faţa „onorabilului” funcţionar public, de multe ori copleşit de importanţa sa în munca pe care o face, vei constata de cum deschide gura sau după privirea piezişă, plictisită, pe care ţi-o aruncă, că nu ai dat peste omul potrivit, ceea ce te face să te simţi mic şi neînsemnat. Dialogul care urmează e lesne de închipuit. Este ca şi cum ai pătrunde pe teritoriul privat al acelei persoane, cu bună ştiinţă şi trebuie să dai socoteală pentru curajul, nesăbuinţa că ai putut face aşa ceva.

Mai există şi un alt fel de funcţionăraşi. Aceştia ocupă un scaun mult prea mare pentru posibilităţile lor intelectuale, profesionale, care bâjbâie mereu în soluţionarea problemelor cetăţenilor. Nepriceperea crasă în rezolvarea acestor probleme, care, de altfel, sunt sarcini de serviciu ale acestora, este la ordinea zilei. Niciodată n-am înţeles cum au putut ajunge în astfel de posturi, cum au trecut de selecţia (examenul) care se organizează în astfel de cazuri, cine le-a pus sau cine le-a susţinut! Dar asta e o altă problemă, pentru care este recomandabil să nu ne batem capul!

Dacă, totuşi, încerci să spui ceva, în situaţiile prezentate mai sus, nemulţumit de multele drumuri făcute, de faptul că eşti trimis uneori fără nici un rost de la un ghişeu la altul, nemulţumit şi de incapacitatea acestor funcţionari de a rezolva într-un timp cât mai scurt cele cerute sau semnalate sau de modul cum eşti tratat de aceste persoane care, se zice, că sunt „în slujba cetăţeanului”, ţi se taie din scurt: Ce, mă înveţi dumneata pe mine ce trebuie să fac? Ştiu eu cum să-mi fac datoria! Şi, este recomandabil să te opreşti, căci altfel nu se ştie când şi cine îţi va mai rezolva problema.

Sunt situaţii când, după o prealabilă informare, documentare sau atunci cand ai ajuns la capătul răbdării şi continui dialogul cu „distinsul” funcţionar, încercând să te faci înţeles, dar prin asta îl combaţi oarecum pe acel funcţionar, o să vezi că răspunsul acestuia este de neclintit, nu admite să fie combătut. Poţi să invoci legea, articolul de lege care se referă la cele spuse, hotărârea lui este implacabilă. Mai mult, pur şi simplu nu mai stă la discuţii cu tine, că domnia sa mai are şi altă treabă şi brusc îti închide ghişeul şi pleacă. Se pare, aşa cum se zice în popor, că „mori cu legea în mână”.

Concluzia, în cazurile prezentate, este una singură: în faţa funcţionarului public, avem dreptul de a nu spune nimic.

În sfârşit, ceea ce am scris eu despre acest segment de personal nu e ceva nou. S-a mai scris şi probabil că se va mai scrie, atâta timp cât vor mai exista astfel de „specimene”. Dar până atunci, stimaţi concitadini, stimaţi conjudeţeni vă recomand ca atunci când vă prezentaţi în faţa unui funcţionar public să nu uitaţi nici o clipă că aveţi dreptul de a nu spune nimic. Tot ce spuneţi poate fi folosit împotriva d-voastră!

Urmează să vedem până când?

Cornel TURCU