DUMINICĂ: Mănăstirea RÎMEȚ – cel mai vechi așezământ monahal ortodox din Transilvania își serbează praznicul

Cel mai vechi așezământ monahal ortodox din Transilvania, mănăstirea Rîmeț, își serbează praznicul duminică, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, unul din cele două hramuri ale bisericii celei noi, la ridicarea căreia au contribuit, între 1982 și 1992, credincioși din toate provinciile românești.

De altfel, ca urmare a faptului că biserica cea nouă a mănăstirii este rodul daniilor din întreaga țară, aceasta îmbină cele mai expresive elemente ale stilurilor de construcție din cele trei provincii românești. Astfel, tipul de acoperiș cu poala mult evazată, împreună cu șirul de ocnițe din registrul superior al fațadelor, este întâlnit la bisericile din Moldova.

Citește și DUMINICĂ: Se sărbătoresc Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Tradiții și obiceiuri de Sânpetru de vară. Este vestit de apariția licuricilor și tăcerea cucilor

Pridvorul deschis și împărțirea fațadelor în două registre printr-un brâu median apare la lăcașurile de cult din Muntenia. Respectivul brâu este alcătuit din ‘funia împletită’, întâlnită la bisericile din Maramureș, încadrată de două șiruri de ‘dinți de fierăstrău’.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în data de 29 iunie 1982 de către episcopul de Alba Iulia, Emilian Birdaș, aflat la Rîmeț pentru a săvârși parastasul de șapte ani al părintelui Dometie Manolache, fost duhovnic la Rîmeț.

Construirea unei noi biserici era impusă de creșterea numerică a monahiilor și de afluxul crescut de credincioși. Proiectul a fost realizat de către preot inginer Ioan Grecea.

După terminarea construcției în 1986, a început, doi ani mai târziu, pictarea bisericii, executată în frescă de către pictorul Grigore Popescu, lucrare finalizată în toamna lui 1991.

La exact zece ani de la punerea pietrei de temelie, în 29 iunie 1992, de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a avut loc târnosirea bisericii, slujbă oficiată de Patriarhul Teoctist, împreună cu mitropoliți și episcopi, membri ai Sfântului Sinod. Tot atunci, a avut loc canonizarea Sfântului Ghelasie de la Rîmeț.

Biserica adăpostește o raclă cu mai multe sfinte moaște, precum și o copie pictată cu foiță de aur și argint după icoana Pantanassa (Atotîmpărăteasa), vindecătoare de cancer și făcătoare de minuni, primită din partea Mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos în 2007.

Anual, de 29 iunie, la Rîmeț vin în pelerinaj sute de credincioși din diverse zone ale țării, mulți dintre aceștia urmând să rămână la mănăstire și în 30 iunie, când Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sfântul Ghelasie, ale cărui moaște se află la Rîmeț.

Citește și Mesaje pentru sărbătoriţi de Sfinţii Petru și Pavel: Idei de felicitări pentru cei care-şi celebrează ziua numelui

Biserica mai are un hram, de Adormirea Maicii Domnului, în 15 august.

Așezământul monahal este situat în Munții Trascăului, la circa 20 de kilometri distanță de orașul Teiuș, accesul fiind făcut pe un drum județean modernizat în urmă cu câțiva ani.

Primii călugări, care se pare că au venit de la Muntele Athos, s-au stabilit la Rîmeț la începutul secolului al XIII-lea, ridicând pentru început o biserică de lemn. De altfel, de la acești pustnici eremiți provine și toponimia locului. Doi dintre acești monahi, Romulul și Ghenadie, au plecat apoi de aici în nordul țării, unde au ridicat o mănăstire distrusă de tătari la 1225.

Biserica cea veche a fost construită la începutul secolului al XIV-lea. O inscripție slavonă din 2 iulie 1377, consemnată pe un al treilea strat de pictură al cărui substrat este peretele de piatră, amintește de Sfântul Ghelasie, arhiepiscop al locului: ‘Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crișul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie, 2’.

O consemnare în litere de piatră aflată deasupra ușii amintește despre cea ‘dintâi zugrăvire a bisericii’, la 1487

Mihai Viteazul este unul dintre cei care au oferit danii mănăstirii, cum ar fi o restaurare a lăcașului de cult de către trei meșteri trimiși de voievod — Petru Armeanul, Mina și Nicolae din Creta. În secolul al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen a dăruit mănăstirii o livadă. Un secol mai târziu însă, mănăstirea suferă stricăciuni, fiind distrusă în două rânduri de tunurile generalului Bukov, respectiv la 1762 și 1785. În final, Curtea de la Viena aprobă trecerea mănăstirii în grija localnicilor, biserica fiind astfel reparată pentru a fi folosită ca biserică de mir.

Arhitectura vechii biserici amintește de cele din Țara Hațegului și Zarandului din secolele XIII-XIV. Biserica este mărturie a unei faze mai evoluate a arhitecturii românești din Transilvania, ce se dorea, la momentul construirii, un exemplu de ieșire de sub influența gotică. Pictura prezintă o importanță deosebită pentru istoria artei medievale. Ea oferă mărturii a opt straturi de pictură, datate în secolele XIII-XIV, ca urmare a unor repictări succesive.

Primul strat de pictură realizat la 1300 are o scenă încadrată din punct de vedere stilistic în sfera celei occidentale, mai exact nord-italiene. O continuare a acesteia poate fi socotit și fragmentul din 1311. Cel de-al treilea strat de pictură, ce apare în pronaos și se încadrează în stilul bizantin de epocă, are o dublă semnificație, ajutând la datarea lăcașului de cult și amintind de arhiepiscopul Ghelasie. Potrivit lui Nicolae Iorga, acesta ar fi primul ierarh român ortodox cunoscut în Transilvania. Următorul strat de pictură a fost realizat în perioada secolelor XV-XVI. În interiorul naosului, pe catapeteasma de zid este un fragment atribuit epocii lui Mihai Viteazul (1600). Sfântul Altar reprezintă un valoros ansamblu pictural postbrâncovenesc, datat 1741. Ultimul fragment de pictură, din 1908, se păstrează în naos.

Citeşte şi Cele mai frumoase locuri care merită văzute în judeţul Alba. Peisaje spectaculoase, istorie, mister, arhitectură şi tradiții

Pictura vechii biserici, construită din blocuri de piatră spartă și bolovani de râu, a fost afectată de-a lungul secolelor de umiditatea provocată de pânza freatică. Chiar dacă de-a lungul timpului au fost executate mai multe lucrări pentru eliminarea infiltrațiilor a fost necesară translarea bisericii. Astfel, în vara lui 1988, biserica veche, monument istoric, a fost salvată prin ridicarea ei cu 2,08 metri. Operațiunea de ridicare a lăcașului de cult, un bloc de piatră de 750 de tone, a fost realizată sub coordonarea inginerului Eugen Iordăchescu.

Cu ocazia săpăturilor care s-au făcut atunci au fost descoperite opt morminte, patru în interiorul bisericii și patru în jurul ei, conținând 20 de schelete. Specialiștii au stabilit că vechimea acestora este din secolele XI-XII, XIII-XIV și XV-XVI. Deoarece nu s-a găsit niciun schelet de femeie și nici alte obiecte s-a concluzionat că la Rîmeț au viețuit numai pustnici.

În vechiul lăcaș, la piciorul Sfintei Mese se află un izvor cu apă tămăduitoare, care nu a secat niciodată. Credincioșii care vin la mănăstire beau apă de la acest izvor, convinși fiind că astfel vor primi vindecare sufletească și trupească.

În perioada interbelică, în timpul unor lucrări de restaurare, a fost descoperit un craniu care răspândea o mireasmă plăcută. Tradiția spune că, luat de apa ce ieșise în urma săpăturilor, craniul a ocolit de trei ori biserica și s-a așezat pe fereastra Sfântului Altar. Fără să știe al cui este, călugării l-au așezat într-un loc curat. Se povestește că, după o vreme, o femeie din Maramureș, Maria, care s-a vindecat de epilepsie după ce a atins craniul, a visat că acesta este al Sfântului Ghelasie.

Se spune că acest sfânt s-a mutat din viața aceasta în timp ce mergea să târnosească un locaș de rugă. Aflat călare pe un asin, trupul sfântului a fost adus până în fața mănăstirii și lăsat înaintea bisericii. Urma copitei asinului Sfântului Ghelasie imprimată în piatră se păstrează în muzeul mănăstirii.

Fondul principal al muzeului, deschis în 1955 și care funcționează în vechea școală, este constituit din colecția de icoane pe lemn și pe sticlă din secolele XVII-XVIII.

Aflată sub oblăduirea canonică a Arhiepiscopiei de Alba Iulia, mănăstirea este organizată pe principiile vieții de obște, fiind condusă de peste patru decenii de maica stareță Ierusalima Ghibu.

În 3 octombrie 1955, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost transformată din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.
În 1960, după aplicarea Decretului 410 privind scoaterea din mănăstiri a personalului monahal, mănăstirea este desființată și devine cabană turistică. Cea mai mare parte a călugărițelor au fost mutate la Aiud ca lucrătoare la cooperativa de covoare ‘Record’. Ele s-au putut reîntoarce la Rîmeț în martie 1969, dar numai cu condiția de a organiza aici o secție de covoare. Nu era permis însă să se facă slujbe și nici să se reia rânduiala călugărească. În 1972, mănăstirea este autorizată să funcționeze. Pentru a recâștiga clădirile mănăstirii, maicile și ieromonahul Dometie Manolache au construit o cabană turistică în afara mănăstirii, pe care au predat-o statului.

În anii care au urmat, a fost restaurată biserica veche, a fost refăcut paraclisul, s-au adăugat arhondaria, stăreția, trapeza maicilor și cea a pelerinilor, s-au extins chiliile, s-au construit o școală nouă pentru copii, o nouă clopotniță și un pod peste râu, s-au introdus lumina electrică, apa potabilă, canalizarea și încălzire centrală. În 2007 a fost terminată noua stăreție, unde se află și cancelaria mănăstirii.

În prezent, obștea este compusă din peste o sută de maici și surori. Pe lângă programul duhovnicesc, cele mai multe dintre călugărițe lucrează la atelierele de țesătorie, tricotaj, croitorie și broderie. Mănăstirea deține și o stupină, aflată în grija unei maici.

Pelerinii care vin la Rîmeț se pot caza, gratuit, fie la mănăstire, unde sunt disponibile în jur de 50 de locuri, fie la o cabană administrată tot de către mănăstire, situată la 400 de metri în amonte, și unde prețul pentru o noapte de cazare este modic. Cei mai pretențioși pot opta pentru o pensiune situată la circa 2,5 kilometri distanță de mănăstire, în comuna Stremț.

AGERPRES