Medicul Virgil Musta, cu lacrimi în ochi în timpul unui interviu. A vorbit despre momentele tragice de la ATI

Interviu emoţionant cu doctorul Virgil Musta, șeful secției de Boli Infecțioase a Spitalului Victor Babeș din Timișoara, acordat jurnalisului Dragoș Boța. Medicul a mărturisit că și-a pierdut speranţa în lupta cu noul coronavirus, iar presiunea emoţională generată de evenimentele neplăcute cu care s-a confruntat l-au afectat până la lacrimi.

”Nu vă ascund faptul că am o mare problemă cu colegii mei care au un stres extraordinar, ce se vor face când vor veni pacienţi, nu mai sunt locuri. Unde să îi trimită? Se dă telefon peste tot. Aveți loc? Nu! Aveți loc? Nu! Și pacientul stă în Salvare așteptând să primească de undeva oxigen.

Și va fi un moment îngrozitor să spui, ne pare rău, nu am găsit nici un loc în Timișoara. Am încercat să găsesc loc în Arad sau în Caraș, pentru că și ei sunt plini. Și până una alta, mergeți acasă și poate veți pe o listă de așteptare în momentul când eliberăm loc.

Am avut zilele trecute un caz, doctorița care a fost de gardă, a zis: E de abia începutul şi nu vreau să mai trăiesc aşa un moment. A adus Salvarea o persoană cu saturaţie de 60. 60 înseamnă Terapie Intensivă imediat. Terapia Intensivă era plină.

A început să se dea telefon, nu era nici un loc. Şi, ca să nu moară în Salvare, a fost dusă imediat într-un salon, i s-a pus oxigen, măcar să crească până la un nivel de 75-80.

Chiar dacă organismul suferă pe o perioadă scurtă de timp și să vedem dacă se găsește o soluție. Știți care a fost soluția? Ea s-a internat pe la ora zece seara. Soluţia la ora două noaptea, a murit cineva de pe Terapie Intensivă şi au găsit loc.

Au scos repede cadavrul şi au pus pacienta la oxigen pe Terapie Intensivă. E îngrozitor. Adică pacienta aceea să se bucure că a avut şansa că a murit cineva.

Sunt traume psihice care vor rămâne în mintea medicilor!  Nici nu vreau să mă gândesc.

Când pierdem această speranţă este şi foarte greu să luptăm, pentru că nu vedem soluţia. Noi suntem direct acolo cu pacientul. (…) Este foarte greu să hotărăşti, să iei o decizie şi te va măcina această decizie pe viitor.

Tu, la un moment poate va trebui să evaluezi dintre doi sau trei pacienţi care are cea mai bună şansă. Şi l-ai evaluat, l-ai preluat şi moare. Şi te gândeşti, dar dacă poate celălalt ar fi avut şansă mai bună?

Nu întotdeauna evaluările pe care le facem noi, biologice, clinice sunt și cele mai reale, pentru că boala este imprevizibilă. (…) Am avut o serie de mai multe persoane între 40 și 50 de ani, fără comorbidități importante și care toți au murit.

Știam că există acest risc, dar am zis, trebuie să facem ceva, să găsim ceva comun, poate deslușim în experiența noastră ceva, măcar un pacient să îl salvăm.

Medicii care au lucrat pe Terapie au observat că toți au venit târziu, peste o săptămână de la debutul bolii, pentru că erau practic sănătoși. Au venit când deja respirau foarte greu. Toți aveau fie anxietate, fie depresie”, a spus medicul Virgil Musta.