OPINIE – Lucian Urcan: Despre anturaj, ura față de ceilalți și… Pinocchio

Dezvoltăm anumite trăsături atunci când ne dezvoltăm într-un grup – sau într-o “bisericuță”, dacă e să folosesc o abordare din folclor. Iar aceste trăsături ne influențează mai mult decât admitem. Deseori, ajung să ne guverneze – fără să realizăm asta neapărat. Suntem media celor din jurul nostru – indiferent dacă asta ne convine sau nu. Și indiferent dacă cei din jurul nostru sunt online sau offline.

Dacă metoda noastră de refulare, după o zi încărcată la job, este o tură de “tap-tap” hipnotic pe TikTok, iar algoritmul ne-a aruncat în butoiul în care fermentează teoriile conspirației, ajungem să vedem teorii ale conspirației peste tot. 

Ajungem să fim guvernați de false adevăruri, care ne influențează decisiv modul de viață. Iar în acest fel, în timp, comportamentul nostru ajunge să nu mai fie de fapt “al nostru”. Comportamentul nostru va fi, de fapt, cel indus de “anturaj”.

Anturajul dă dependență

Grupul de oameni care ne validează constant opiniile ne crește stima de sine. Chiar dacă acești oameni sunt uneori necunoscuți din Social Media. Ne simțim văzuți, apreciați. Simțim că părerea noastră contează. Iar sentimentul ăsta ajunge să fie mai important decât adevărul părerii în sine.

Anturajul – sau “bisericuța”, dacă vreți – e un loc călduț. Cu cât stăm mai mult acolo, cu cât părerile noastre sunt mai des validate fără a fi puse la îndoială, cu atât locul în sine devine mai confortabil. Iar cu cât e mai confortabil, cu atât mai greu ne este să ieșim din el, atunci când devine nociv. 

Anturajul poate deveni nociv

… în special atunci când ne face să devenim violenți, în cuvinte sau fapte. Atunci când ne radicalizează în așa hal, încât oricine nu e de acord cu noi devine un dușman care trebuie redus la tăcere, într-o formă sau alta.

E nociv din cauză că o ură – care nu era a noastră înainte de a ajunge în acel anturaj – ajunge să ne dicteze acțiunile. Acțiuni care fac rău altora și care ne fac rău și nouă, pentru că totul are consecințe. Consecințe pe care le vom suporta la moment dat, fără dar și poate. Atâta doar că anturajul tinde să minimizeze efectele consecințelor, cel puțin la început.

Așa ajungem să ne înjurăm pe social media sau în viața reală, pornind de la niște simple divergențe de opinie. Divergențe care altădată se rezolvau c-o bere în față, într-o discuție mult mai civilizată. 

Așa ajungem să gândim în termeni de “noi versus ei”, indiferent cine-am fi “noi” și indiferent care-or fi “ei”. Totul devine alb sau negru, chiar dacă până mai ieri conviețuiam fără probleme în mii de nuanțe de gri. Mă rog, nu chiar până mai ieri, ci până acum câțiva ani – când “normalul” dinainte de pandemie s-a transformat în “normalul” de azi. Cu ghilimele, că “normalul” e o noțiune foarte relativă.

Așa ajungem, de pildă, să lovim muncitori străini pe stradă, pe motiv că “ne invadează țara”. O invazie de care am aflat din anturaj. Orbiți de ura indusă de același anturaj. Mă refer aici, desigur, la incidentul în care un tânăr a lovit un livrator străin în plină stradă, alimentat de ura indusă de alții.

Dacă anturajul ne influențează pe noi, cine influențează anturajul?

Ziceam mai sus că anturajul este, de fapt, o “bisericuță” – conform folclorului autohton. Ei bine, orice astfel de bisericuță are – dacă vreți – un patriarh. Unul care dictează direcția în care merge anturajul. Cârmaciul anturajului, oarecum. Unul care de regulă știe să se facă plăcut, cel puțin la început, până când intrăm în anturaj. Că să ne fie cât mai greu să ieșim, ulterior.

Cârmaciul poate fi un personaj, o entitate sau un ideal. Unul care dă impresia că ne va scoate din starea de rău (indiferent cum definim asta) și ne va duce în starea de bine (indiferent cum ne închipuim asta). Unul care permanent dă impresia că spune adevărul.

Iar aici, în încheiere, fac un ocol către o poveste din copilăria multora dintre noi. Povestea lui Pinocchio, păpușa de lemn înzestrată cu rațiune. Pinocchio, cel căruia îi creștea nasul de fiecare dată când spunea o minciună. 

Și fac asta din cauza că deseori am văzut anturaje conduse de diverse versiuni ale lui Pinocchio. Versiuni care, spre deosebire de personajul din poveste, reușiseră ceva în plus. Ceva uimitor. Și anume, și-au convins adepții că le crește nasul atunci când spun adevărul, nu atunci când mint. Iar odată ce au reușit asta, nimeni n-a mai știut vreodată că mințeau.