OPINIE – Lucian Urcan: Mentalitatea de împingător

Nu, nu e greșeală. E “împingător”, nu “învingător”. Vezi mai jos de ce.

Pornesc de la o observație făcută în timp: atunci când împingi ceva, tu nu ești de fapt parte din acel ceva. Împingi acel ceva într-o direcție, în ideea de-a obține foloase de pe urma lui. 

Împingi un șifonier într-un colț, de pildă – cu scopul de a-l așeza acolo unde îți e comod să-ți păstrezi hainele. Sau împingi mașina într-un loc de parcare, atunci când mașina nu mai pornește din motive necunoscute, că n-o poți lăsa în mijlocul drumului. Sau împingi un bolovan, într-o competiție oarecare, că să obții un premiu. Exemple – mai mult sau mai puțin apropiate de limita absurdului – sunt destule.

Împinsul diverselor lucruri e și o modalitate bună de a evita responsabilitatea.

Atunci când împingi șifonierul în colțul lui, dacă șifonierul cedează, dai vina pe cei care l-au construit.

Dacă împingi mașina spre locul de parcare și se blochează roțile, dai vina pe inginerii care au conceput sistemul de frânare.

Dacă împingi bolovanul într-o competiție și se întâmplă să meargă (el, bolovanul) într-o parte, dai vina pe forma lui.

Iar exemplele pot continua.

Vin din sfera IT-ului, o industrie care contribuie masiv la bugetul țării. În IT, expresia de “împingător de imagini” era una consacrată. Era vorba aici de cei care toată ziua “munceau” la alinierea unei imagini într-o pagină, pentru ca la final să se laude că au făcut ceva. Ba mai mult, c-au făcut-o mai bine decât toți ceilalți, fără să conteze c-au făcut în opt ore munca de o oră. Sigur, dacă la final imaginea tot nu era aliniată corespunzător, era mereu vina cuiva, mai puțin a celui care a aliniat-o, pentru că… de ce nu?

Convingerea “împingătorului”

… era mereu că el “și-a făcut treaba”. Nu conta cât de slab, nu conta că a durat de N ori mai mult decât ar fi trebuit. Nu conta că rezultatul final nu era cel așteptat. Nu conta că munca lui e substandard, că a consumat degeaba un buget și așa limitat. Nu conta nimic altceva în afară de orgoliul personal și de impresia că “el a muncit”.

Exemple de “impingători” mediocri

Funcționarul public mediocru împinge niște hârtii închise într-un dosar cu șină, până când se uzează șina. Nu știe unde împinge hârtiile, că asta nu-i în fișa postului. Le împinge și le lasă acolo, fără să-i pese ce se întâmplă mai departe, considerând că și-a făcut treaba. Că a sprijinit statul. 

Guvernantul mediocru împinge niște reforme sau amendamente fără a-i consulta pe cei afectați și le lasă în plata Domnului, să moară singure. Ce-o fi, o fi. Cei afectați să se descurce, că n-au încotro.

Directorul mediocru împinge o organigramă valabilă doar pe hârtie și se crede genial. El a decis, alții să respecte, să muncească și să producă rezultate.

Polițistul mediocru împinge o amendă pentru centura lipsă în timp ce ignoră voit vitezomanii care trec pe lângă el, sau pe cei care consumă alcool pe spațiul public. El și-a făcut norma, de restul să se ocupe… “ceilalți colegi”.

Judecătorul mediocru împinge un termen la nesfârșit, că n-avea chef să citească dosarul în cauză. În timp ce se crede imparțial. Până când inculpatului i se prescriu păcatele. 

Medicul mediocru împinge aceeași rețetă către toți pacienții care se plâng de același lucru și se crede diagnostician genial.

Profesorul mediocru împinge un plan de lecție în total dezacord cu vremurile actuale și se crede academician de renume. Mentorul secolului, mare formator de caractere.

Studentul mediocru împinge în fața profesorului niște teme trase la xerox (eventual învățate pe de rost) și consideră că trebuia să treacă examenul cu nota maximă.

Doctorandul mediocru împinge pagini umplute la normă cu fraze lipsite de sens și se crede cercetător de renume mondial.

Jurnalistul mediocru împinge prin redacție copy-paste-uri din comunicate de presă scrise stângaci și se crede paznicul democrației.

Influencerul mediocru împinge în fața audienței poze cu haine și mâncare și se crede model de viață.

Artistul mediocru împinge în fața publicului două replici furate de la alții și se crede geniu. Geniu neînțeles, că publicul a fost sceptic. Dar totuși, geniu.

Cântărețul mediocru face playback pe două piese expirate la un eveniment de tip “zilele orașului” de care n-a auzit nimeni, și se crede star internațional.

Arhitectul mediocru împinge la înaintare un proiect de bloc comunist și se crede vizionar, creator de orașe.

Constructorul mediocru împinge asfaltul turnat pe ploaie și se crede meseriaș.

Preotul mediocru împinge un tarif absurd pentru o slujba de înmormântare și se crede paznic al mântuirii.

Atributul comun al tuturor “impingătorilor”

… este că odată ce inițiativa din care făceau parte a ajuns cumva la final, îi împing la o parte pe toți ceilalți, că să-și asume singuri meritele. 

“Dacă nu eram eu, n-am fi fost aici” – e o expresie des întâlnită în astfel de cazuri. Primul la împins, ultimul la productivitate și contributivitate, primul la cules laudele.

Mediocritatea nu doarme

… ea împinge, cu un entuziasm orb – pe orice scenă, fie ca vorbim de cea politică, profesională sau de viața de zi cu zi. Nu construiește, nu inovează, nu rezolvă nimic. Împinge orice apucă, până la capăt, indiferent de consecințe.

Nu de alta, dar dacă ar înceta să împingă, i s-ar vedea limitele. Și nu suportă asta.