OPINIE – Lucian Urcan: Tot înainte, cu roți ajutătoare care scârțâie

Copil fiind în România anilor ‘90, țin minte că bicicleta Pegas era un fel de obiectiv suprem. Toți ne-o doream, relativ puțini reușeam s-o avem. Iar cei care aveau modelul cu celebra “șa banană” erau mândri nevoie-mare.

Dacă primeai bicicleta prea devreme – adică erai încă prea scund că s-o poți folosi – i se montau roți ajutătoare. Mă refer aici la acele seturi de roți menite să mențină bicicleta pe verticală, ca să prevină accidentele.

Pe ulițele satului în care am copilărit era plin de biciclete de toate felurile. Multe dintre ele n-ar fi trecut nici de cea mai banală inspecție tehnică, însă siguranța nu era neapărat una dintre priorități. Important era să aibă două roți relativ rotunde și să poți pedala cât mai repede, ca să câștigi concursurile de viteză organizate ad-hoc.

Petrică și Pegasul

Țin minte că undeva în vecini era un copil cam de vârsta mea, care avea celebrul Pegas cu șa banană. Să-i zicem Petrică, de dragul poveștii. Avea și roți ajutătoare, deși era deja la vârsta la care înălțimea bicicletei nu-i punea probleme. Pur și simplu nu-și putea ține echilibrul pe două roți, pe drumurile de pământ ale satului. Printre bolovanii care răsăreau din pământul bătătorit, mai exact.

Mai țin minte că trecuseră săptămâni bune de când Petrică avea Pegasul, că exersa destul de des, însă tot nu putea renunța la roțile ajutătoare. Ba mai mult, de vreo două ori se încăpățânase să intre în concursuri de viteză cu alții, cu tot cu roțile ajutătoare – ceea ce a dus la niște căzături memorabile, că roțile respective te încurcă rău la viraje.

Deși nu reușea să stăpânească bicicleta Pegas, Petrică avea alte calități. Era, de exemplu, foarte bun la fotbal. Însă el se încăpățâna să fie bun și la tot ce ținea de bicicletă, iar asta nu-i ieșea nicicum.

După o perioadă mai lungă de încercări nereușite de-a îmblânzi Pegasul, roțile ajutătoare ale lui Petrică începuseră să scârțâie. Știai când trece pe drum cu bicicleta, înainte să-l zărești – că se auzea scârțâitul.

Meseriași cu roți ajutătoare

Anii au trecut și nu mai știu ce s-a ales de Petrică. Mi-am amintit însă de el acum scurt timp, într-o discuție cu cineva care fusese păgubit de meșterul care-i construise casa. Iar omul era vizibil frustrat, că dăduse bani unui “meseriaș cu roți ajutătoare” – și rămăsese cu banii dați și cu pereții strâmbi.

Am făcut automat legătura cu alți “meșteri” cu care m-am intersectat de-a lungul timpului. Oameni care nu erau calificați pentru meseria pe care-o practicau (meserie în care mergeau înainte cu roți ajutătoare), și care ar fi performat probabil mai bine în alt domeniu. Iar atunci când le atrăgeam atenția asupra acestui fapt, deveneau foarte vocali. Practic, le scârțâiau roțile ajutătoare. Până când lumea s-a prins cum stau lucrurile, iar clienții au început să se cearnă mai bine.

Roțile ajutătoare sunt peste tot în jur

… indiferent de direcția în care privim. Sau, mă rog, în care ascultăm.

Avem manageri necalificați care se încăpățânează să conducă în continuare.

Avem vânzători fără cunoștințe ce țin de relațiile cu clienții.

Avem medici care confundă organele interne.

Avem programatori fără gândire algoritmică.

Avem designeri pentru care “viziunea” e un termen SF.

Avem jurnaliști fără cunoștințe elementare de logică sau cultură generală.

Avem judecători care nu fac diferența între spiritul și litera legii, sau între formă și fond.

Avem economiști care nu pot gândi la nivel macro.

Avem politicieni puși în fruntea unor ministere sau alte instituții pentru care nu-i recomandă absolut nimic – nici studiile, nici experiența, nici altceva.

Toți avansează în carierele lor cu roți ajutătoare, că n-au reușit să renunțe la ele. Roți care scârțâie puternic, în timp. Cu toate astea, ei merg înainte. 

Și nu ne putem feri de toți, chiar dacă auzim din timp scârțâitul. Unii conduc destine și marchează pentru totdeauna generații întregi.