Povestea romanului scris în timpul pandemiei de un aiudean. Lucian Domșa vorbește despre boala care l-a transformat în scriitor

Lucian Domșa a devenit scriitor la 46 de ani, după ce a aflat că este bolnav și trebuie să facă dializă. ”Nu știam încotro s-o apuc, dintr-un om activ mi-era sortit s-ajung ca o legumă, trebuia să-mi găsesc un refugiu și o altă preocupare…”

Așa s-a apucat de scris. Ulterior, el și familia lui s-au infectat cu noul coronavirus și au plătit un preț greu: mama sa a murit.

Chiar și în asemenea condiții, Lucian Domșa a continuat să scrie la romanul său, ”Aneta”, și, în paralel, la o povestire în care și-a expus experiența legată de infectarea cu COVID – 19, pe care a publicat-o online pe contul său de Facebook. 

S-a infectat cu coronavirus la Centrul de Dializă din Alba Iulia, unde era pacient. De acolo, și-a infectat familia, iar ca urmare, mama sa a murit.

”Am avut un moment de derută și panică atunci când medicul nefrolog mi-a dat verdictul: „De mâine vei începe dializa!” Atunci am realizat că mi se va schimba total viața și că dializa va fi parte din mine, iar eu parte din ea.

Mă simțeam dezorientat și nu știam încotro s-o apuc, dintr-un om activ mi-era sortit s-ajung ca o legumă, trebuia să-mi găsesc un refugiu și o altă preocupare…

Am început timid să scriu postări scurte și comentarii pe Facebook, apoi un miniserial (dacă-l pot numi astfel) intitulat „Stelică, mândria țării” despre un polițist gras, corupt și incult, până ce mi-am dat seama că nu mă reprezintă și l-am întrerupt” spune Lucian Domșa.

”Atunci am realizat că scrisul e oaza mea de liniște, opusul dializei, reversul, evadarea și refugiul meu. Salman Rushdie spunea că ”un scriitor trebuie să scrie ca și cum scrisul e mai important decât viața-n sine…”

Dacă dializa mă împinge încetul cu încetul spre marele final, scrisul, dimpotrivă, mă trage înapoi de unde am plecat, iar eu mă arunc orbește în brațele lui fără să mai țin cont de nimic.

Astfel că mă refugiez în camera mea, mă țin de tastele laptopului ca să nu cad, timp în care cuvintele se tastează singure, iar fraza se scrie de la sine.

Scriu ca să exist, să nu uit, să las ceva în urmă, să văd mai pe-ndelete, din mai multe unghiuri, tot ceea ce am pătimit și pătimesc.

• Scriind, eu țes o pânză în jurul unor întâmplări, amintindu-mi de copilăria petrecută la țară, de oamenii de atunci, ba chiar și de prezentul neclar și tulbure, de infecția cu Covid 19, decesul mamei mele…

Scriu pentru că vreau să mă împac cu moartea care are forme infinite. Nu sunt un sinucigaș, ci un om simplu care trăiește cu un scop, acela de a întări viața prin scris, de a îndepărta răul, boala, infirmitatea cu puterea cuvintelor…

”Aneta” sunt eu, ești tu cititorule și cititoareo, suntem noi toți cei ce ne apropiem de 50 ani sau am trecut peste…

Aceasta e cartea copilăriei noastre petrecută la sat sau la oraș, la coadă la pâine, cu cartela-n mână, la coadă la butelii în gerul iernii când legam între ele cu lanț capacele și bâjbâiam pe întuneric atunci când era luat curentul în tot orașul și când stăteam înghesuiți la coadă la carne, zahăr, ulei sau unt…

”Aneta” e ceea ce ne-am dorit cu toții să devenim atunci când am fost tineri, nu să plecăm în Spania, Italia, Germania pentru un trai mai bun și o viață decentă atât pentru noi cât și pentru copii noștri…

”Aneta” e o generație, a noastră, a celor ce încă putem schimba în bine țara asta, a celor care am făcut într-adevăr școală, a celor care am dat treapta  a întâia și treapta a doua, apoi examene la facultate acolo unde erau cel puțin zece candidați pe un loc…

”Aneta” e despre satele noastre din ce în ce mai pustii, golite de locuitori, cu casele-n păragină și curțile năpădite de buruieni, cu ulițele asfaltate și goale, cu câțiva bătrâni care își mai duc traiul atât cât mai pot…”

Romanul nu va fi disponibil în librării. Autorul a ales varianta să o distribuie direct către cititorii săi.

Cartea poate fi comandată pe cotul de Facebook al lui Lucian Domșa (Messenger ) sau pe Whatsapp la numărul 0720944933.

Povestirea ”Covidiții”, inspirată din experiența sa personală

Fragmente din povestirea Covidiții, pe care Lucian Domșa a scris-o referindu-se la el la persoana a III-a:

”Acest text se bazează pe întâmplări care au avut loc în realitate. Mi-am luat libertatea să le descriu așa cum am simțit, vă rog să scuzați eventualele greșeli.

Fragment 1: ”Domnule, testul a ieșit pozitiv! Vă rog să vă întoarceți acasă în acest moment! Și să rămâneți acolo până ce veți fi contactat de către cineva!

Vestea a fost năucitoare, și-a amintit că sâmbătă dup-amiaza i-au fost recoltate probe pentru testul de Covid 19, laolaltă cu alți pacienți, la centrul unde făcea dializă de trei ori pe săptămână. Cum adică să fie pozitiv? Tocmai el? Nu se poate așa ceva, probabil că e o eroare, s-a mai întîmplat să se greșească rezultatele analizelor.

Dar dacă?… Nu, n-are cum, e o glumă, o încurcătură, sau… La Centrul de Dializă i s-a spus că rezultatele la acel test vor veni abia joia viitoare, așa că nu e adevărat, poate că nu e vorba de el, cu siguranță că au greșit cei de la Poliție.

Apoi și-a amintit că, cu câteva zile înainte a făcut febră, puțin peste 38 grade, dar n-a dat importanță mare acestui fleac, zicând că a fost doar o simplă răceală, doar soția lui a început să se panicheze și să se-ngrijoreze…”

Fragment 2: ”Abia spre seară a aflat că maică-sa a fost internată la Spitalul din Blaj, unde erau duși cei cu comorbidități, ceea ce era destul de bine, pentru că acolo ar trebui să fie îngrijită și ținută sub observație.

Ar fi dat el o fugă pân-acolo, cu mașina lui, să-i ducă telefonul mobil, să-l lase la intrarea-n spital, la portar, știind că n-are voie să intre înăuntru.

I-a scris un mesaj acelui comisar de la Poliție, dați-mi voie să merg, nu avem cum să luăm legătura cu ea, trebuie să știm cum se simte și să vorbească cu noi cei de acasă, însă răspunsul omului a venit simplu și la obiect:

– Nu aveți voie, că nu e urgență, și în plus de asta nu aveți cum să i-l dați!
– Îl voi lăsa la portar, a insistat el, iar de la poarta spitalului cu siguranță că va ajunge-n salonul unde e internată.
– Din păcate nu e voie! i-a retezat comisarul orice elan, iar el și-a prins capul în mâini, supărat, ce mama dracului de ea viață, trăim în secolul vitezei, locuim în țara cu cea mai bună acoperire de internet 4G din toată Europa, și mama lui nu avea cum să comunice cu cei dragi, ceea ce nu constituia o urgență, de fapt era o problemă minoră, ce dacă e Paștele, va fi singură în noaptea de Înviere, a gândit el, deznădăjduit.

Târziu a realizat că mama lui îl are tot timpul pe Dumnezeu alături de ea, nefiind niciodată singură, dragostea ei pentru Cel de Sus nu putea fi exprimată în cuvinte și nici măsurată cu nici o unitate de măsură…”