VIDEO: Din Alba în Tanzania, pe urmele copiilor triști din Paradis. O poveste dintr-un altfel de concediu exotic

Pe când așteptau în aeroport avionul care urma să îi ducă în concediu spre Zanzibar și Tanzania, Ciprian, Lenu, Bianca și Gabriela, patru tineri din Alba, nu și-ar fi imaginat niciodată ce aveau să găsească acolo și, mai ales, ce experiență extraordinară avea să le schimbe viețile. O vacanță în Paradis era promisiunea din pliantul turistic, dar Paradisul are dramele lui, care nu apar în pliante. 

Un mic exercițiu de luciditate i-a purtat dincolo de hotelurile scumpe și plajele exotice, unde au găsit copii frumoși și triști, care nu mai văzuseră niciodată o jucărie și pentru care mâncarea și apa erau un lux. ”Micuții ăștia mai așteptau să pice un strop de apă dintr-o cană de plastic, încă un minut după ce cana se golise”, spune Ciprian.

Marea întâlnire cu cei mici, copiii dintr-un orfelinat de acolo, dar și cu ”îngerul” de 68 de ani care are grijă de ei, l-a făcut pe Ciprian să încerce să facă mai mult.

Va strânge bani cu care se va întoarce în Africa și va reconstrui orfelinatul iar apoi, lunar, va avea grijă ca acelor copii să nu le lipsească lucrurile de bază.

O poveste emoționantă, de la Sebeș în Tanzania, pe urmele copiilor triști din Paradis, spusă cu modestie chiar de Ciprian Boca.

Zâmbete din Africa – o relatare de Ciprian Boca

”Nu e nevoie de foarte mult timp pentru a te îndrăgosti de Tanzania. Nouă ni s-a întâmplat din prima clipă, de la primul contact. Am petrecut două săptămâni magice în Zanzibar, insula pe care s-a născut Freddie Mercury, pe țărmul de Est, în Paje și Uroa, apoi câteva zile în nord în Nungwi. Locurile sunt speciale, localnicii la fel.

După doar două zile, simțeam că suntem deja de câteva săptămâni și totuși, paradoxal, timpul trecea foarte repede. Fiecare clipă îți oferă ceva nou, ceva inedit. Totul e diferit de ceea ce suntem obișnuiți. E greu să descriu în cuvinte. Nici imaginile pe care le-am surprins prin obiectivul camerei nu pot să redea mai mult de 20%.

La fiecate pas, în fiecare secundă vezi ceva care să te surprindă. Un zâmbet, o privire, un copil cu chip de înger, un bătrân plin de viață, deși viața e cea care greu l-a încercat. Vezi culoare, vezi lumină, vezi viață, vezi fluxul.

Flux și reflux

Dar fluxul e în mod normal urmat de reflux. Zâmbetele ascund lacrimile din suflete, vezi copii dormind sub cerul liber, vezi femei cărând pe cap coșuri grele, pline cu pește. Da, în spatele Paradisului conturat în forma unor plaje de poveste, cu resorturi dichisite și scumpe, e un zid. Un zid deloc greu de trecut dacă venim dinspre ocean. Un zid care ascunde adevărata viață de pe insulă, întunericul, locul unde soarele nu mai e prietenul, ci dușmanul omului.

Mame cu copii în brațe la umbra palmierilor, pescari bătrâni pe care e de ajuns să îi privești pentru a le cunoaște povestea. Cei mai măricei, aleargă, bat mingea sau se bucură de jucării încropite din sticle de plastic, cauciucuri de bicicletă, sârme sau lemne. Par fericiți.

Oamenii trebăluiesc, în cele mai multe cazuri în prispa casei, atunci când aceasta există și dacă îmi e permis să numesc astfel o construcție cu patru pereți, fără uși, geamuri sau acoperiș. 

Când vezi pentru prima dată o jucărie

E o lume fascinantă, nouă, deosebită, diferită. E un film bun cu o distribuție de excepție. Știam că viața acolo nu e roz. E roz doar pentru noi, cei care mergem să ne bucurăm de minunățiile pe care insula și țara, natura și oamenii, ni le oferă. Plătim pentru asta și e normal.

Am luat cu noi 40 kg de hăinuțe, rechizite, încălțări. Peste 100 de jucării de pluș sau plastic. Le-am oferit copiilor de pe insulă. Majoritatea au plâns, s-au speriat, pentru că era pentru prima data când vereau o jucărie. Am vizitat o școală, am lăsat rechizitele și o mică donație.

Inițial oprisesm în dreptul unor grajduri. Dar nu! Erau tocmai sălile în care învățau copilașii, îmbracați în uniforme simple, dar curate.

După 12 zile de vis, am plecat pe continent. Am ales să stăm câteva zile în Arusha. Fascinant orașul. Acoperișul Africii-Kilimanjaro, plantații de cafea, sate tradiționale de Masaai, cascade. Cam asta am văzut în primele zile. Apoi am planificat două Safari. Parcurile naționale Ngorongoro și Tarangire. Am ales să locuim oarecum în pustietate, în apropierea lacului Manyara.

Marea întâlnire cu cei mici

În drumul spre unul dintre parcuri, pregătiți psihic și fizic să vedem “The Big Five” (elefantul, leul, rinocerul, leopardul, hipopotamul), am zărit o curte plină de viață. Am cerut ghidului să oprească mașina. Era un orfelinat. 

Am intrat și am găsit o mână de copii triști, foarte triști, dar care ne-au zâmbit, au salutat în cor în limba engleză, apoi tot în cor au spus o rugăciune. Au închis ochii și s-au rugat. Pentru ei și pentru noi.

I-am găsit mâncând griș cu lapte. Mâncau afară, pentru că nu aveau unde. E trist să vezi că în timp ce noi citim eticheta sticlelor de apă plată analizând PH-ul și nu dăm copiilor noștri decât Evian sau Vittel (e bine că putem, nimic greșit în asta) micuții ăștia mai așteptau să pice un strop de apă dintr-o cană de plastic, încă un minut după ce cana se golise.

Ne-am jucat cu ei. Ei se înveseliseră, dar acum noi eram cei triști. Am plecat în Safari cu lacrimi în ochi. Animalele alea minunate, arată altfel când ai ochii umezi și sufletul sfâșiat. Mă simțeam vinovat că am lăsat ca donație doar 50€ (ultimii bani neplanificați). Mai aveam două zile și plecam spre România.

Dilemă sfâșietoare: 20 de brioșe, 21 de copii

În următoarea zi ne-am întors acolo. Le-am cumpărat banane, iar în ultima zi le-am dus dulciuri. Ghidul nostru estima că sunt 14 copii. Am ajuns la orfelinat. Aveam o pungă cu 20 de brioșe și una cu 50 de acadele. Am început să le împărțim. 

Erau 21 de îngerași frumoși, toți orfani. Dar doar 20 de brioșe. A fost momentul în care mi-aș fi dorit să vina zâna cea bună și să mă transforme în brioșă. A fost greu. În astea trei zile, în puținele minute (poate 2 ore în total), micuții ne-au sărit în brațe și parcă nu ar mai fi vrut să se dezlipească de gâturile noastre.

Am fi vrut să îi luăm pe toți acasă. Acasă la noi. Am aflat de la directoarea orfelinatului, un înger de 68 de ani, cu un nume predestinat, Angela, că niciunul dintre copii nu are părinți. Muriseră din cauza bolilor, a sărăciei sau în urma unor accidente. Micuții dorm câte 3-4 în pat, în două dormitoare întunecate și sărace, mănâncă afară, de obicei orez fiert, lapte cu griș sau legume. Maxim două mese.

Maxim două mese pe zi. Apa e adusă în găleți de departe și e cu porția. Am întrebat-o care sunt prioritățile lor imediate. Mi-a răspuns zâmbind: Apă, Hrană și Medicamente. Plecând de acolo, am știut că mă voi întoarce. Am plecat înapoi acasă trist, dar hotărât. Hotărât să mă întorc imediat ce strâng destui bani pentru a le schimba micuților viața.

Ce e de făcut?

Am inițiat demersurile pentru înființarea unui ONG. L-am numit “TwentyOne” (Douăzeci și unu) marcat fiind de experiența celei de-a XXI-a brioșe care lipsea. În cadrul cursurilor de fotografie dentară pe care le susțin în mai multe țări ale lumii, anul viitor, o să prezint proiectul, în speranța că cei cărora mă adresez vor fi principala sursă a donațiilor. Am realizat o pagină de Facebook, “Smiles for Tanzania” și urmează inițierea unui Fundraiser, pentru colectarea donațiilor și în mediul on-line. Mi-am propus ca până în vara lui 2019 să strâng cel puțin 35.000 euro.

Un arhitect lucrează deja la planul unei noi construcții. Pentru că asta e ceea ce o să facem. Să le dăm micuților o nouă casă, una frumoasă cu pătuțuri moi și destule, cu o bucătărie echipată în care să miroase mereu a mâncare proaspăt gătită, cu loc de joacă, cu toalete moderne  curate, cu rețea de curent electric.

Vom merge 6-8 voluntari, iar timp de 3 săptămâni vom locui în  corturi și colibe, vom construi, ne vom juca, vom desena, vom cânta… vom fi familia celor cărora le lipsește una.

Nu doar construirea unei noi case este obiectivul nostru. Vrem mult mai mult. Vrem să îi facem fericiți, să le dăm motive să zâmbească să le oferim dragoste și în continuare, lunar, să ne asigurăm că zâmbesc, că au apă și hrană. Să ne ocupăm de educația lor, să îi ajutăm să devină la maturitate, sprijin pentru ceilalți.

Nu pot să  nu explic ce înseamnă acest “noi” pe care l-am folosit în atâtea rânduri. Noi, Lenu Boca (soția mea), Bianca Medrea și Gabriela Lascu, alături de care am trăit cea  mai frumoasă experiență  de până acum. Noi înseamnă Junior, ghidul nostru, cel care ne-a purtat în povestea asta.

Ulterior am aflat. Junior e orfan. Fusese înfiat. Noi  spunem “Junior our hero”. Noi înseamnă grupul minunat de prieteni care s-au oferit să ajute ca voluntari, dar și financiar. Noi înseamnă tu, voi,  ei… toți cei care veți alege să fiți parte a unei povești frumoase, care va schimba viața unor ființe care nu au greșit cu nimic altceva, decât că s-au născut într-un loc atât de nepotrivit, la prea puțin timp înainte ca părinții lor să moară!”

Cine este Ciprian Boca

Ciprian Boca este producător video și a dezvoltat un brand propriu care se numeste Monkey Media. În ultima perioadă, 90% din activitate și-o desfășoară în domeniul stomatologic, cooperând cu clinici, academii si cu cei mai buni medici din mai multe țări, în calitate de lector internațional, speaker și trainer în fotografia dentară.

Anual este invitat să țină seminarii și workshopuri în cadrul unor conferințe stomatologice în  mai multe țări, din America de Sud, până în Asia și Europa.

În paralel, realizează videoclipuri pentru diferiți artiști din România. Recent are o colaborare cu Mihail.

Vezi și: FOTO: Africa, prin ochii unui albaiulian. Peste 8.000 de kilometri cu mașina prin Namibia, Africa de Sud, Bostwana, Zambia și Zimbabwe

FOTO: Un misionar creștin din Alba, în Africa sălbatică. Printre elefanți, șerpi și crocodili, în ajutorul sărmanilor