VIDEO: Moții ciubărari din Apuseni. Documentar dedicat unei meserii ancestrale prin care își câștigau existența oamenii munților

Platforma ”Satele din România” a publicat documentarul – Moţii ,,Ciubărari” – Ciubăritul sau văsăritul, realizat de Muzeul Satului, în 1995.

”Apariţia acestei îndeletniciri nu poate fi localizată în timp. Ciubărarii realizau din doage butoaie, ciubere, doniţe,alte vase mai mici numite zdroabe”, scrie în textul de prezentare a documentarului, preluat de pe siteul primăriei Scărișoara.

Oamenii îşi procurau lemnul pentru văsărit din pădurile statului, urbariale sau comunale. Plata o făceau în pădure „la butuc” pădurarului sau brigadierului silvic. Obiceiul a rămas și astăzi, deși este în general ilegal.

Doagele le făceau în pădure şi dacă era vară le uscau tot acolo, clădite în „căsulii”. Iarnă doagele erau uscate în casă în jurul hornului de la sobă sau în podul casei.

Ciuberele erau transportate apoi la târgurile de ţară cu ajutorul căruţelor. În căruţă încărcau şi doniţe, cofiţe într-un cuvânt zdroabe, care le dădeau pentru fân la cai ori pentru mâncare.

Existau mai multe categorii de ciubărari: – holoangării – recrutaţi dintre cei mai săraci locuitori.

Aceştia, îndată ce terminau cu cositul, îşi puneau uneltele în desagi, luau cu ei câteva cercuri şi plecau prin ţară oferindu-şi serviciile la repararea butoaielor sau ciuberelor.

Femeile rămâneau acasă.

Ei lucrau mai mult pe mâncare şi bani – ciubararii de casă – aflaţi printre cei ce nu aveau cai şi căruţă. Aceştia confecţionau doar vasele fără a se mai ocupă de vânzarea lor.

Le dădeau în baza unor înţelegeri „sfârnarilor” – sfârnării – erau cei care cumpărau de la ciubărari vasele pe care le vindeau ulterior la târgurile de ţară sau prin satele de câmpie pe care le străbăteau.

Cei mai vestiţi sfârnari erau vidrenii de pe Arieşul Mic, care aveau căruţe mari, „făcute cu măiestrie şi ferecate zdravăn.

Foto: Primul album dedicat României, realizat în 1933. Fotograf: Kurt Hielscher

Urmăriți știrile Alba24.ro și pe Google News.