Câți români au fost informatori ai fostei Securități, în România comunistă. Marius Oprea: Au fost preluați de noile structuri

Peste o jumătate de milion de români au fost informatori ai Securității în perioada comunistă, potrivit cercetătorului Marius Oprea. 

Acesta citează date din arhiva lui Constantin Ticu Dumitrescu, cel care s-a ocupat intens de această problemă și care a creat și o lege care îi poartă numele.

Potrivit lui Oprea, CNSAS nu a avut acces la cartoteca fostei Securități, care conținea evidența informatizată a ”rețelei informative”, care a fost preluată din mers de noul SRI.

Citește și: VIDEO: Cum erau ascultați ambiental cetățenii din Alba Iulia, în comunism. Documente inedite din arhiva fostei Securități

Câți au fost

”Informatorii Securităţii au fost mulţi: în total, peste jumătate de million de oameni (mai precis, există 507.003 ”dosare de reţea” arhivate).

Dintre aceştia, 144.289 erau activi şi furnizau informaţii Securităţii în 1989, dosarele lor fiind ”în lucru” la ofiţeri. Deci, în total 651.302 de informatori despre care ”se ştia”.

Ei n-au rămas de izbelişte: au fost preluaţi de noile ”strucruri de informaţii”, în special de SRI – cum s-a întâmplat şi cu securiştii care-i recrutaseră.

Aşa s-a făcut că numărul doarelor acestora care au ajuns la Consilul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a fost mult mai mic” arată cercetătorul Marius Oprea, într-un articol publicat de Mediafax.

Categorii de informatori, potrivit lui Marius Oprea:

Prima categorie, aşa-zisele gazde, erau cei care, cu voie sau de nevoie (adică în urma unui şantaj), îşi puneau locuinţa periodic la dispoziţia unui ofiţer de Securitate.

Acesta din urmă îşi putea întâlni astfel sursele de informaţii în condiţiile de conspirativitate prevăzute de regulament.

A doua categorie o constituiau colaboratorii Securităţii, care erau cam jumatăte din totalul celor înregistraţi în evidenţele reţelelor informative. Ei aveau întâlniri ocazionale cu securiştii, oferindu-le informaţii semnate.

Cei care acceptau compromisul până la capăt, deveneau informatori. În acel moment, declaraţiile anterioare sau orice document care cuprindea datele lor de identitate, excluzând angajamentul si registrul de evidenţă erau distruse, pentru a se asigura protecţia reţelei informative.

După ce, printr-un acord scris, informatorul primea un pseudonim operativ, colaborarea lui cu Securitatea lua un caracter organizat, întâlnirile cu ofiţerul de legătură devenind mai mult sau mai puţin periodice.

Ultima categorie la care registrele reţelei informative a Securităţii fac referinţă o constituie rezidenţii. Ei erau oameni în care Securitatea avea deplină încredere, fiind capabili să-şi dezvolte chiar o mini-reţea informativă proprie şi chiar să treacă la iniţiative, în postura unor ofiţeri de Securitate sub acoperire.

Fiind lunar plătiţi pentru activitatea lor, rezidenţii erau consideraţi un fel de securişti cu jumătate de normă.

De altfel, foarte mulţi dintre ei erau capabili prin poziţie socială şi pregătire de o colaborare la un asemenea nivel cu Securitatea.

O categorie aparte au fost membrii de partid folositi în “munca de Securitate”, numiţi în documentele  operative “persoane de sprijin”.

După 1968, conform ordinelor date de Ceauşescu personal, un comunist nu putea fi racolat de Securitate ca informator, decât cu avizul forurilor de partid locale, cerut expres şi nominal de către şeful inspectoratului Securităţii. Acordul nu era niciodată refuzat.

Evidenţa acestor informatori mai de soi era ţinută de primul secretar al judeţului, de ofiţerii care îi aveau în reţea şi de şeful Inspectoratului, care emitea adresele în vederea aprobării către primul secretar.

Ceea ce se poate reconstitui mai greu, dar totuşi se poate, prin cercetarea dosarelor celor urmăriţi de ei (pentru că delaţiunile nu li se păstrau în mape nominale), este activitatea de turnător a fiecăruia. Cum s-a întâmplat cu Traian Băsescu…

Ofițerii de Securitate aveau obligația de serviciu de a racola minim 40 de informatori.

Sursă: Marius Oprea – Mediafax