EDITORIAL Dan Lungu: Ce-ți doresc eu ție, dragă Românie?

Ce-ți doresc eu ție, dragă Românie?

Îți doresc cetățeni care să te iubească în fiecare zi, la vremuri bune și la vremuri grele. Îți doresc școli bune, care să îți educe bine viitorii cetățeni, astfel încât să știe ce înseamnă bunul simț, meritocrația, respectul și patriotismul. Îți doresc să fii iubită de patrioți tăcuți, nu să fii clamată de patriotarzi zgomotoși.

Îți doresc, dragă Românie, să ai spitale curate în care nu se moare cu zile. Îți doresc români fericiți cu salarii și pensii decente. Îți doresc o justiție liberă, legi juste și egalitate între cetățenii tăi. Îți doresc să rămâi proeuropeană și democratică.

Dar, înainte de toate, îți doresc, draga mea Românie, să ai conducători destoinici, care să te iubească, nu să te jefuiască.

E 1 Decembrie. Politicienii și-au scos de la naftalină cocardele sau fularele tricolore și le afișează cu emfază. Patriotarzii și patriohoții se adună din nou în piețele publice clamând patriotismul. Își umflă pieptul, se înghesuie să apară în poze sau să fie în față ca să îi vadă mulțimea. Apoi, cu mâna la inimă, intonează grav, cu voce tare, câteva versuri ale imnului național. De altfel, sunt singurele pe care le știu și pe care nu le-au înțeles niciodată pentru că nu le stârnesc nicio emoție.

Inundă apoi rețelele de socializare cu fotografii în care pozează grav la depuneri de coroane sau la alte manifestări. Scriu texte despre cum își cinstesc înaintașii și istoria, despre valorile naționale, despre dragostea de neam și țară, încercând să demonstreze cât de români „patrioți” sunt în această zi.

O singură zi! În restul celor 364 de zile continuă să umilească România, să o jefuiască și să o pângărească, smiorcăindu-se mereu cât de rea este această țară.

Ei sunt patriotarzii și patriohoții. Sunt cei care se manifestă zgomotos în mulțime și care, deși poartă cușma dacică și ia românească sau flutură tricolorul, nu și-au iubit niciodată această țară. Iubesc doar gândul de a fi priviți ca patrioți, ca daci liberi, ca urmași ai lui Horea, Iancu sau Mihai Viteazul.

Au sufletul gol și nu înțeleg că patriotismul înseamnă dragoste, nu ură, că dragostea de țară se clădește pe unitate și iertare, nu pe vrajbă și dezbinare. Sunt în funcții publice, în partide, în unele asociații patriotice și au infestat cu „patriotardie” sferele publice ale acestei țări.

Opusul lor sunt cei pe care nu îi vedem niciodată în mulțime, cei care au venit să vadă Alba Iulia, nu să îi vadă Alba Iulia pe ei.  Sunt cei care se apropie de tricolor și îl sărută cu lacrimi în ochi, cei care trăiesc fiecare vers al imnului național, cei care merg în catedrală și aprind o lumânare pentru Avram Iancu, pentru Horea sau pentru Regele Ferdinand și Regina Maria.

Într-un colț, un bătrân cu mâinile înghețate de frig ține strâns un steag tricolor decolorat de vreme și de multele zile în care l-a folosit pentru a cinsti România. E același drapel pe care l-a fluturat cu emoție, în fiecare dintre anii trecuți, când a venit la Alba Iulia. A venit și când a fost vesel și în putere, dar continuă să vină și când este trist și chinuit de boală.

A venit cu trenul, iar de la gară până în cetate a mers pe jos, ca într-un pelerinaj al dragostei de țară. E adevărat că s-a gândit să economisească astfel câțiva lei pentru o gustare la prânz. Dar nu s-a plâns niciodată și nu a cerut nimic, chiar dacă a dat mult țării acesteia în timpul războiului. Și-a dat câțiva ani ai tinereții și a lăsat acolo pe o parte dintre cei dragi, un frate și doi veri. Dar nu a îndrăznit să reproșeze vreodată României această jertfă.

Mai departe, un tătic tânăr își poartă pe umeri băiețelul, care flutură un steguleț tricolor. Cu năsucul înghețat, cu piciorușele obosite, micuțul se roagă de tatăl său să îl poarte mai departe în această lume cu eroi și povești. L-au captivat uniformele soldaților din paradă, e impresionat de steagurile care flutură pe stâlpi, dar mai ales îi plac ritmurile marșurilor militare.

S-a pregătit de câteva zile pentru Ziua României, după ce tatăl său i-a povestit cum a fost adus și el, pentru prima dată, la Alba Iulia. La început a venit cu  bunicul și tatăl său pentru „a cinsti Marea Unire”. În anii următori, după ce bunicul s-a dus, a continuat să vină cu tatăl său. Acum, își aduce fiul, cinstind la rândul său România, dar mai ales memoria celor care i-au sădit sămânța dragostei de țară: tatăl și bunicul său.

Într-un alt colț, este un grup de oameni veniți „de la țară”, care poartă cu mândrie straiele populare primenite și pregătite, din timp, ca pentru o sărbătoare sfântă. Sunt sfioși și împart binețe în jur, ca și când i-ar cunoaște pe toți. Pentru ei e normal să se comporte astfel deoarece îi văd pe toți ca fiind „frații lor”, pe care au venit să îi vadă tocmai din Moldova.

Românii aceștia se pierd în mulțimea pestriță și cu siguranță nu îi veți regăsi în fotografiile de astăzi. Nu sunt zgomotoși și nu se înghesuie să facă paradă. Sunt simpli și trăiesc cu emoție acest 1 Decembrie, tăcuți, în simplitatea lor. Sunt tot mai puțini și se pierd printre patriotarzi sau printre cei care au venit la Alba Iulia pentru fasolea cu cârnați și pentru paharul cu vin fiert.

Dar acești români încă mai există. Îți doresc, dragă Românie, să ai mai multă grijă de acești oameni, astfel încât și ei să poată avea grijă de tine.

La mulți ani, dragă Românie!