FOTO: 250 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Inocenţiu Micu-Klein. Ceremonii la Blaj

Episcopul greco-catolic Inocenţiu Micu-Klein, întemeietor al Blajului și personalitate marcantă a Bisericii Greco-catolice, a fost comemorat, sâmbătă la Blaj, cu ocazia împlinirii a 250 de ani de la trecerea acestuia în nefiinţă.

Asociația județeană Sarmizegetusa C.M.M.R Deva-Hunedoara a adus onorurile militare, în fața statuii episcopului, în Piața 1848 din Blaj. Apoi, în Catedrala Arhiepiscopală Majoră din Blaj, preotul vicar mitropolitan Ioan Fărcaș şi un sobor de preoți au oficiat Te-Deum.

Fragment din discursul Prof. Univ. Dr. Ion Buzași:

Inocenţiu Micu-Klein “este întemeietorul Blajului și figura cea mai proeminentă a Bisericii Greco-Catolice.

S-a născut la 24 iunie 1700, la Sadu jud. Sibiu. Între 1707 -1718 a urmat studii primare, gimnaziale și liceale la Școala Iezuiților din Sibiu, între 1718-1725 – studii universitare la Colegiul Academic Iezuit din Cluj, continuate cu studii de filozofie între 1725-1727, și teologice la Tîrnavia (Slovacia). La puțină vreme după hirotonire ca preot este ales episcop al Bisericii Greco-Catolice din Ardeal, cu reședința la Făgăraș. În 1737 mută sediul Episcopiei de la Făgăraș la Blaj și începe o aprigă luptă pentru drepturile românilor din Transilvania, ca membru al Dietei Transilvane alcătuind o serie de memorii adresate Curții din Viena.

Scrie Pamfil Șeicaru:„A fost episcopul Ioan Inochentie Micu destinat să dea adevărata interpretare a Unirii cu Roma: emanciparea politică a poporului român; el a pus bazele întregului program de luptă politică a poporului român, și în decursul anilor, acest aprig fiu de țăran, a fost prezent în inimile numele tuturor generațiilor până la 1918”.

Acuzat de către dușmanii neamului românesc și ai Bisericii românești, Inochentie Micu Klein este „chemat”la Viena să-și justifice acțiunile sale în fața unei comisii. Episcopul refuză și pleacă la Roma. În 1751 a fost obligat să-și dea demisia. A trecut la cele veșnice în 1768 la Roma, cu dorul Blajului și a țării în suflet.

În 2002 osemintele sale au fost aduse la Blaj, îndeplinindu-i se astfel dorința exprimată într-o scrisoare-testament.

Dar Inochentie Micu Klein nu este numai întemeietorul Blajului ci și cel care imprimă în cultura și în politica națională ceea ce se va numi în istoriografia românească Spiritul Blajului.

Așa cum s-a arătat de către istorici, Blajul nu este un castru roman precum Napoca (Clujul), Potaissa (Turda), Poroliossum (Zalău) şi atâtea altele de pe cuprinsul mândrei Transilvanii, dar este oraşul în care de mai bine de un pătrar de mileniu pulsează viu „spiritul Romei”. Întemeietorul său este episcopul vizionar şi martir Inocenţiu Micu-Klein. Lui îi aparţine Blajul ca oraş românesc şi centru al bisericii greco-catolice a românilor. El a ctitorit Blajul în urmă cu mai bine de un sfert de mileniu, în primăvara anului 1737 când s-a gândit să ridice aici „o cetate de credinţă şi mândrie românească”. El vorbeşte pentru prima dată despre oropsita „plebs valachica”, dispreţuită de neamurile stăpânitoare de atunci ale Transilvaniei, ca de o naţiune, ale cărei drepturi legitime le afirmă cu un curaj deosebit, nemaiîntâlnit până atunci, în memorii adresate împăratului sau în diete. Şi vorbeşte cu atâta ardoare încât inamicii neamului românesc sunt cuprinşi de o furie oarbă şi-i caută pieirea. Luptă singur împotriva tuturor, încât ierarhii şi credincioşii bisericii unite, într-o scrisoare trimisă Curţii Imperiale din Viena, înfăţişează starea disperată a vlădicului prigonit pentru dreptate: „În contra lui sunt toţi, iar el în numele clerului şi naţiunii este singur în contra tuturor, aşa încât nici nu ar fi o mirare, dacă el pentru feluritele asupriri şi-ar pierde mintea!” Martiriul său prevesteşte suferinţa Iancului: nebun pentru naţiune. Vrednicul ierarh nu şi-a pierdut minţile, s-a ţinut tare, dar cu durere în suflet a trebuit să părăsească oraşul pe care-l întemeiase şi să-şi petreacă restul vieţii în amărăciunea exilului la Roma. Ca şi Bălcescu, mai târziu a fost măcinat sufleteşte de dorul patriei şi nu cred că există în toată literatura epistolară românească o mai superbă profesiune de credinţă a unui patriot: „Nu ştiu prin ce dulceaţă ne atrage pământul natal şi nu ne îngăduie să-l uităm. Zilele mele sunt spre asfinţit şi aş vrea ca sufletul în timpul când se va despărţi de corp să fie încredinţat Creatorului … şi oasele mele să aştepte obşteasca înviere în mănăstirea din Blaj, fiindcă este cunoscut că după bunătatea divină eu am fost cel care am pus prima piatră”.

„A fi ardelean înseamnă să duci un gând până la capăt” – spune Lucian Blaga. Nici unui cărturar român nu i se potriveşte mai bine această cugetare blagiană ca lui Inocenţiu Micu-Klein. Primit în Dieta transilvană, începe argumentarea – în avântate pledoarii – pentru obţinerea de drepturi fireşti în favoarea oropsiţilor săi conaţionali. Este întrerupt, huiduit, gata să fie aruncat pe fereastră, dar nu renunţă. Când vede că glasul său în Dieta transilvană este „vox clamantis in deserto” reia seria memoriilor către curtea din Viena, prin care este un Înainte-mergător; de la Supplex Libellus Valachorum (1791), prin testamentul mişcător al Iancului care-şi lasă toată averea pentru înfiinţarea unei Academii de drept la Sibiu, tare crezând că românii prin lege îşi vor dobândi cuvenita recunoaştere şi drepturile lor fireşti, prin Memorandum-ul (1892), până la Declaraţia de la Alba Iulia din 1918 – Inocenţiu Micu-Klein a impus o tactică de luptă naţională, memorandismul sau petiţionarismul, ca mod de acţiune bazat pe forme juridice şi o strategie, în care „procesul” este transmis de la o generaţie la alta. N-a reuşit nici pe această cale, dar n-a renunţat şi, din exilul de la Roma se adresa blăjenilor săi dragi cu aceste cuvinte testamentare: „Să aveţi inima mare, vocile tuturor unite împreună şi deschideţi ochii şi să înălţaţi cuvântul, lepădaţi toată frica pentru direptate”. Un şir lung de martiri din istoria noastră stă sub semnul acestui biblic îndemn al episcopului: „lepădaţi toată frica pentru dreptate”.

Ultimii ani au îmbogăţit imaginea episcopului-întemeietor cu aceea a pasiunii pentru literatura latină. Ne-a lăsat în manuscris o antologie, publicată de curând, în anul tricentenarului naşterii sale, 1992, antologie intitulată Ilustrium poetarum flores – (Cele mai frumoase creaţii ale poeţilor), un fel de dicţionar al înţelepciunii în care categoriile moralei şi existenţei (de la abstinenţă la viciu), orânduite alfabetic, sunt ilustrate cu fragmente din poezia şi proza latină. Cultul pentru latinitate este o altă componentă a faptei sale patriotice, pentru că, spunea Eminescu, „sămânţa din care a răsărit acest popor este nobilă şi poporul român nu va pierii decât atunci când va uita nobila sa obârşie”. La acest permanent şi vital memento ne îndeamnă Blajul prin dascălii şi arhiereii ce i-au urmat lui Inocenţiu.

Gândul său vizionar s-a întrupat în fapta culturală, politică şi religioasă a Şcolii Ardelene, a generaţiei paşoptiste şi memorandiste, a generaţiei Marii Uniri şi a generaţiei de preoţi şi profesori care au dus spiritul Blajului în perioada interbelică şi după al doilea război mondial până în anul 1948, an nefast pentru oraşul, şcolile şi biserica întemeiate de Inocenţiu Micu-Klein”.

sursa: e-communio.ro

sursa foto: Facebook (e-communio.ro, P. W. Bleiziffer/C. Nicușan)