FOTO: „Drumul cânepii”, de la sămânță, la pânză. Expoziție fotografică, la Alba Iulia

„Drumul cânepii” este titlul unui nou studiu etnografic realizat de Centrul de Cultură „Augustin Bena” și a expoziției de artă fotografică amplasată în Spațiul expozițional urban al instituției din Alba Iulia. Expoziția poate fi vizionată în perioada 21 august – 3 septembrie 2019.

„De-a lungul veacurilor, acest popor vrednic, înţelept şi harnic s-a îndeletnicit cu multe lucruri frumoase, grele şi migăloase, care l-au ajutat să-şi ducă traiul peste timpuri.

Dintotdeauna, poporul român s-a preocupat să-şi procure hrana şi îmbrăcămintea din tot ce avea la îndemână, într-un mod cât mai natural.

Aşa cum pământul acesta a fost însămânţat cu grâu şi porumb pentru a se obţine făina din care se făcea străvechea mămăligă şi „pâinea noastră cea de toate zilele”, la fel se însămânţa cânepa pentru a obţine în final, printr-un parcurs sinuos şi special, pânza din care ţăranca româncă, prin iscusinţa ei, a creat minunatul nostru port românesc. Portul nostru prin care ne-am identificat ca neam, portul din cânepă cu care am îmbrăcat doina, dorul şi colinda, bogăţia intraductibilă a românului.

Drumul cânepii este un drum special şi greu, pornit din dorința de frumos a ţărăncii românce.

Astfel, după ce s-a arat şi grăpat pământul, cam prin luna aprilie, sămânţa de cânepă se seamănă cu mâna pe o parcelă de pământ pregătită în prealabil. După însămânţare se acoperă cu grijă sămânţa prin grăparea şi greblarea pământului. După trei, patru luni, cânepa creşte viguroasă şi înfloreşte. Acesta este momentul prielnic pentru recoltare. Cânepa se smulge, se leagă în mănunchiuri care se vor aşeza „în picioare”, în poziţie verticală, ca nişte clăi, la uscat. Când tulpinile sunt uscate, lemnoase, se pun la „topit” într-un tău sau apă curgătoare şi se acoperă cu bolovani şi pietre mari, ca să fie tot timpul sub apă. În câteva săptămâni, fibra începe să se separe de tulpină. Atunci va începe spălarea cânepii, procedeu care devine o artă, un ritual. Se iau bolovanii, pietrele şi cânepa se scoate pe malul apei de unde se ia apoi câte un mănunchi şi rotindu-l deasupra capului, se loveşte cu putere de apă până când cânepa se albeşte. Spălarea cânepii este un procedeu foarte grea şi necesită un mare efort din patrea femeilor, fără implicarea bărbaţilor.

După ce s-a spălat, cânepa se întinde la soare pentru a se usca, rezemată de gard. După ce s-a uscat cânepa, aceasta este „meliţată” cu „meliţa”, o unealtă specială, confecționată din lemn. Prin meliţare se înlătură partea lemnoasă, se zdrobeşte şi se înlătură „pozdările”, întrebuințate pentru aprinderea focului.. Apoi, pentru a se obţine firul curat, „fuiorul”, se trece cânepa prin „piepteni” și „heciulă” (dispozitive speciale făcute din lemn şi prevăzute cu nişte „colţi” din fier, ca piaptănul, aşezate cu vârful în sus în aşa fel încât cânepa să fie trasă prin aceşti piepteni, ca să fie curăţată bine de toate impurităţile lemnoase).

Din heciuială şi pieptănare rezultă fuiorul, firul cel mai de calitate, lung şi subţire, care pe urmă va fi tors. Bineînţeles că din această prelucrare mai rezultă, înainte de fuior, „câlţii” cu fir mai gros şi mai noduros, care după toarcere era folosit la obţinerea unor materiale mai groase, utilizate în gospodăria ţărănească.
După ce a fost „heciulată” şi pieptănată cânepa se face caier, se leagă în furcă şi se toarce cu fusul.

De pe fus se fac „jireghii” (sculuri) cu ajutorul „râşchitoriului” (tot un dispozitiv confecţionat din lemn). Aceste jireghi se numesc „torturi”, cuvânt provenit de la torsul cu fusul.

Torturile, jireghile se pun în ciubăr, se acoperă cu „cenuşeriul”, o pânză obţinută tot din cânepă ţesută, peste care se pune cenuşă şi apă clocotită. Se lasă câteva ceasuri şi apoi se duce la o apă curgătoare unde se spală până se albeşte. După aceea se usucă şi se deapănă pe „vârtelniţă” şi se fac gheme. Firul astfel obţinut se urzeşte pe „urzoi” sau „urzari”, se învăleşte pe sulul războiului, apoi se năvădeşte în război, se dă prin iţe şi spată. Firele urzite se ung cu „mânjală” (tărâţe de grâu fierte cu apă), pentru a fi mai netede şi pentru a aluneca mai bine prin iţe şi spată. Firul de fuior de băteală se bagă printre rosturi cu ajutorul „suveicii”, după ce în prealabil s-au făcut ţevi din lemn de soc pentru a fi uşoare. Ţevile se încarcă cu firul tors cu ajutorul „sucălii”.

Când pânza de cânepă este gata de ţesut, se ia de pe război, se duce la râu, se spală cu apă rece, se bate cu maiul şi se întinde pe iarbă pentru uscare şi albire la lumina soarelui. Acest procedeu se repetă de mai multe ori pentru ca pânza să se albească. Când pânza este uscată şi albită, se răsuceşte în „viguri” (suluri) şi apoi, astfel pregătită, se foloseşte în gospodărie pentru confecţionarea celor necesare traiului. Iarna, femeile obişnuiau să scoată pânza de cânepă afară să îngheţe pentru albire.

Din pânza de cânepă, ţăranca româncă a confecţionat cu migală şi iscusinţă costume populare, chimeşi, poale, chindeie, lepedeie, saci şi tot ceea ce i-a fost necesar traiului de zi cu zi, lucruri de care românul s-a folosit şi pe care încercăm să le aducem în actualitate şi să le păstrăm peste timp”, se precizează în studiul etnografic realizat de Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba. 

Foto: Vasile Sârb, fotograf al Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba.