OPINIE - Lucian Urcan: Observații involuntare la UPU, prin Europa

Am ajuns de câteva ori, de-a lungul timpului, la UPU (Unitatea de Primiri Urgențe), prin mai multe părți ale Europei. Nu intenționat, că nu planifici niciodată în mod voit să mergi la Urgențe. S-a întâmplat pur și simplu să-mi facă probleme sănătatea - probleme care, după percepția proprie, nu sufereau amânare - așa că m-am dus, indiferent de locația în care ma aflam. Citind atâtea opinii despre serviciile de la UPU, am zis să vin c-o perspectiva nouă.

Astfel, am văzut spitale diferite, medici diferiți, abordări diferite. C-un drum, am observat niște lucruri. 

Peste tot pe unde-am fost, experiența de la Urgențe a fost influențată decisiv de trei factori importanți: dotările spitalului, atitudinea personalului și atitudinea pacienților / însoțitorilor acestora. Factori care se și influențează reciproc, de la un caz la altul. Sigur că sunt și alte influențe, dar am o limita de cuvinte în care încerc să mă încadrez, că să nu se plictisească cititorul până când ajunge la final.

Publicitate

Dotările spitalului

Din fericire, spitalele ale căror unități de Urgențe am ajuns să le văd (cum ziceam, fără planificare) erau bine dotate din punct de vedere al logisticii și echipamentului. Iar printre ele se numără spitale din Tîrgu-Mureș, Alba Iulia, Praga (Cehia), Cracovia (Polonia), Siena (Italia), Zagreb (Croația). Nu zic că nu era uneori loc de mai bine pe partea de logistică, însă dotările nu lipseau. Nici în materie de consumabile, nici în materie de aparate necesare investigațiilor.

Un lucru comun pe care l-am observat aici a fost următorul: faptul că existau dotările necesare era un plus major pentru atitudinea medicilor și asistentelor. Practic, aveau cu ce să-și facă treaba, iar asta conta mult.

Atitudinea personalului

Din moment ce dotările nu lipseau, prin urmare personalul avea cu ce să-și facă treaba - atitudinea medicilor și asistentelor cu care m-am intersectat la diversele unități de primiri Urgențe era direct influențată de atitudinea pacienților. Nu de alta, dar medicii sunt oameni înainte de-a fi medici.

Am văzut pacienți care nu reprezentau urgențe majore, însă care voiau cu orice preț să fie tratați ca urgențe majore, că ei așa simțeau. Li se explica mereu cu calm care-i situația, că vor fi văzuți de medic în funcție de natura urgenței lor. Un fel de-a spune “tu ți-ai rupt mâna, avem alții câțiva cu AVC înaintea ta, stai să ne ocupăm de ei iar pe urmă revenim la tine”. Uneori, explicațiile au avut succes. Alteori, mai puțin.

Lucrul comun pe care l-am observat aici a fost că atunci când atmosfera din jur (guvernată, în general, de atitudinea pacienților) era calmă, medicii erau calmi. Iar atunci când atmosfera nu era calmă, medicii încercau să rămână calmi. În limitele capacităților umane ale fiecăruia, desigur. Capacități erodate uneori de anii de experiență.

Atitudinea pacienților / însoțitorilor acestora

Asta se vedea încă din sala de așteptare. Dacă-n sala de așteptare era scandal - și uneori a fost, în special în România - atunci toată lumea era cu nervii în pioneze. Pacienții, însoțitorii lor, personalul de la triaj, medicii, asistentele. Sau polițiștii chemați să facă ordine, după caz.

Aparatele nu, că ele-s aparate, funcționează în parametri odată ce-s băgate în priză. Oamenii însă funcționează altfel.

Aici îmi vine-n minte un caz particular din Praga, în care un pacient cu urgență mai mică decât alte urgențe prezente s-a apucat să facă scandal. Într-un minut a venit paza. Pacientul a fost tratat la rândul lui, însă sub pază. Cu niște consecințe legale după, din ce am înțeles ulterior.

Totodată, dacă-n sala de așteptare era scandal pe motive ce puteau fi atribuite lipsei educației, atunci și toaleta de lângă sala de așteptare era mizerabilă. Altfel, curățenia era întreținută. Se leagă lucrurile, cum ar veni.

Eram la un moment dat (încă) în sala de așteptare, moment în care a venit medicul la însoțitorul cuiva ca să-i spună că pacientul n-a supraviețuit. Sigur că însoțitorul a intrat în șoc, medicul a fost pregătit să-i ofere sprijin, însă alt pacient din sală a prins momentul să exclame “no, asta înseamnă c-o să va mișcați mai repede acum, să mă luați și pe mine”.

Concluzia

… e că odată ce necesarul de dotări/aparate este acoperit, mai departe omul sfințește locul. Fie el (omul, adică) pacient, însoțitor, medic sau asistentă. Locul, însă, nu rămâne sfințit. Din cauza că oamenii care trec prin el se tot schimbă. 

Iar educația - entitatea care sfințește omul - nu se simte nici ea prea bine, de mai multă vreme.