OPINIE – Lucian Urcan: Societatea, de la simulare la realitate și înapoi

Uneori, atunci când timpul îmi permite, mă relaxez cu jocuri video. Asta se întâmplă tot mai rar în ultimii ani – senzația că totul se mișcă prea repede nu mă ocolește nici pe mine. Însă atunci când se întâmplă, încerc să mă bucur de experiență și de tot ceea ce-mi oferă ea.

Îmi plac, printre altele, jocurile de strategie și tactică. Sau simulatoarele economice și jocurile care “construiesc lumi”. Recent, într-un episod în care am avut totuși timp să mă joc, am construit o lume virtuală și – implicit – o economie virtuală funcțională.

Jocurile care “construiesc lumi” și simulatoarele economice sunt cele pe care – mai în glumă, mai în serios – le-aș recomanda oricui conduce o comunitate, o regiune, o țară. Sigur, sunt departe de-a te învăța tot ce trebuie să te învețe (viața bate jocul, întotdeauna) – însă conceptele de bază sunt aceleași.

Construirea unei națiuni virtuale

Mi-am construit, așadar, națiunea virtuală – în lumea jocului. Am colonizat o insulă, am pus bazele unei așezări, am construit locuințe care urmau să fie ocupate de cetățenii care “se mutau” acolo. Am construit ateliere fabrici și instituții în care cetățenii virtuali din lumea jocului să-și poată desfășura activitatea. Am ținut cont de nevoile lor (mâncare, îmbrăcăminte, educație, religie, divertisment – și altele) – ca să poată evolua încontinuu.

Așa au apărut fermierii, muncitorii, artiștii, specialiștii, intelectualii din joc. În tot timpul asta, eu – care eram responsabil de bunăstarea lumii virtuale – construisem o economie pe măsură. Exportam surplusul a ceea ce produceam, importam ceea ce lipsea sau nu putea fi produs pe insula pe care o colonizasem. Totul, pentru a asigura un trai cât mai bun pentru toți cetățenii.

Economia ținea pasul

Sigur, pe măsură ce societatea mea virtuală creștea, nevoile ei creșteau proporțional. Se diversificau. Pentru a menține acest progres al ei (al societății, adică) – economia trebuia să țină pasul. După câteva ore de joc, eram mândrul arhitect al unei societăți multilateral dezvoltate, cu o economie solidă. Cetățenii virtuali erau fericiți, aveau de lucru și erau recompensați pe măsură. Orașul de pe insulă era mare, curat și bine pus la punct. Totul în jur prospera.

Până când mi-a sunat telefonul.

Nefiind guvernată corespunzător, societatea virtuală a intrat în colaps

Fiind nevoit să abandonez jocul, în urma unui telefon primit în acel moment, l-am lăsat să ruleze singur. La urma-urmei, lucrurile mergeau bine, totul era pe plus, graficele care indicau bunăstarea mergeau în sus, ce se putea întâmpla?

Am revenit după o jumătate de oră, în care avusesem ceva urgent de rezolvat.

Economia era în picaj. 

Apăruseră nevoi noi ale societății, pe care – nefiind prezent – nu putusem să le satisfac la timp. 

Corupția făcea ravagii.

Deficitul crescuse enorm și nu mai putea fi recuperat.

Producția unor alimente de bază se blocase. Pentru că totul era conectat, asta dusese la blocaje pe întreg firul economic – până la vârf. 

Bugetul se epuizase, nu mai erau bani de salarii sau investiții. 

Oamenii ieșiseră în stradă, nemulțumiți. Multe fabrici și instituții fuseseră incendiate. 

Că și când n-ar fi fost de ajuns, o națiune străină din joc încerca – pe fondul nesiguranței și al neliniștii – să pună mâna pe resursele naturale ale insulei mele.

Opțiuni să repar situația aș fi avut, dar îmi expirase timpul alocat jocului. 

Sistemul îmi dădea voie să public materiale de propagandă în presă, pentru deturnarea atenției cetățenilor. Sau să cresc prezența și intensitatea cu care acționează forțele de ordine, cu bani de împrumut, ca să opresc protestele în mod violent. 

Însă m-am oprit acolo, din lipsă de timp. Am oprit jocul și am revenit la ale mele. 

Înapoi la realitate

Opțiunea de a opri simularea unei societăți (cu economia aferentă) și, eventual, de-a o lua de la capăt există… doar în joc, nu și în viața reală.

În viața reală, consecințele lipsei de responsabilitate nu iartă pe nimeni.

Și tot în viața reală, cineva trebuie întotdeauna să repare ce-a fost stricat. În timp ce societatea – cu bune și rele – merge înainte, în continuare. 

De un “reset total” (expresie auzită tot mai des) nu poate fi vorba, din moment ce o oprire totală a sistemului – oricare ar fi el – ar duce la anarhie și colaps pe toate planurile. Așadar, toate schimbările se fac din mers.