FOTO DOCUMENT: Fotograful Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Samoilă Mârza, văzut de scriitorul Eugen Curta

În fiecare an, de 1 decembrie, când arbora drapelul tricolor în colțul casei de la Galtiu, își amintea cu plăcere că, în capătul străzii, un grup de săteni au pozat pentru istorie, în fața aparatului lui Samoilă Mârza, cel care avea să devină Fotograful Marii Uniri din 1918. Scriitorul Eugen Curta l-a cunoscut pe Samoilă Mârza, fratele bunicii sale din partea mamei. După o documentare făcută aproape „din poatră în poartă” în sat, a reușit să îi identifice pe toți cei care fac parte celebra fotografie „Galtiu. Trăiască Unirea și România Mare”. La inițiativa sa, în Galtiu, a fost amplasat un bust al lui Samoilă Mârza ce ține în mâini un aparat foto.

Vă invităm să vă delectați cu câteva impresii despre fotograful Marii Uniri, Samoilă Mârza, luate „pe viu” de scriitorul Eugen Curta:

De la fotografii celebri rămân puține poze, și acelea parcă ar fi făcute tot de ei, ne este greu să ne imaginăm un ucenic emoționat apăsând pe declanșator. Din cele câteva fotografii cu el (printre care cea în palton cu guler de blană, pălărie, mănuși și pantofi de lac, din 1940) am pus două pe o pagină a albumului meu, una lângă cealaltă, și ele îmi marchează ca niște paranteze extremitățile unui interval: una un portret în uniformă de subofițer al primului război mondial, cu privirea scânteietoare, sigură, fără umbra vreunei ezitări, cu pielea întinsă viril pe oasele unui adolescent optimist. Cealaltă îl arată într-un plan mai îndepărtat pe un bătrânel slab, cu ochii rotunzi și vii, în care se mai simte jăratecul, cu părul alb și rar, cu gura strânsă, sfidând parcă vârsta și impotența.

Mi se întâmplă să rămân minute întregi privind această pagină a albumului, raportul temporal între cele două imagini mă apropie și mă depărtează ca într-un joc al oglinzilor de aceste două etape ale aceluiași om, pe care am avut ocazia să îl cunosc, înainte de a se legendariza.

Se numea Samoilă Mârza și mi-l amintesc venind la Galtiu, la sora lui, care era și bunica mea, care printre altele îi ținea o farfurie de piftie pe dulapul din „casa dinainte”, fiindcă știa că până la urmă va veni: „Vine el, tetea, de fiecare dată a venit…”.

Apărea pur și simplu în curtea noastră, îmbrăcat într-un palton lung, purtând geanta cu aparatul și un trepied sub braț. Dacă era vară, venea cu o bicicletă care mă fascina având toate încheieturile legate cu sârmă. Radia, așa mi-l amintesc, râzând mânzește cu vocea sa ascuțită, debordând de bună dispoziție și umor, ca și când ar fi fost convins de bucuria și surpriza pe care ni le procura.

Nu mă lăsa să mă ating de geantă, dar aveam voie să mă joc cu trepiedul, să-l scot din husa de piele și să îl montez în poziție – mai târziu am văzut acest trepied la muzeu și am recunoscut cu o nostalgie violentă șuruburile de aramă.

Întotdeauna mi-a plăcut să cred că pe acest trepied și-a așezat Samoilă Mârza aparatul cu burduf în zilele de noiembrie 1918, la Galtiu, când, după-masa fetele și feciorii satului se întâlneau la „repetițiile pentru Unire”, în „Parcul” conacului părăsit de Covrigoaie, care a simțit din timp iminența Revoluției. Apoi, în 1 decembrie la Alba Iulia, în fața podiumurilor ridicate pentru tribunii Marii Uniri, așteptați să anunțe în același timp din toate părțile marea veste a Unirii românilor.

De fapt, în fața fotografiilor făcute cu această ocazie zăbovesc cel mai mult, delectându-mă în transe comode, imaginând scenarii complicate, concepute de pe un scaun vrăjit, de un regizor vrăjitor, din spatele aparatului cu burduf și pânză neagră, pe care și-o trăgea peste cap: de fiecare dată, imagini și obsesii acustice developează pentru mine alte și alte posibilități în lumina și sonorul acelei minunate duminici de decembrie, movila de pământ în fața căreia fetele și feciorii satului, îmbrăcați în hainele lor „românești”, cu vestoane sobre de pănură, veste și cojoace, grupați, pregătindu-se pentru o secundă de nemurire.

Am învățat cu timpul numele fiecăruia dintre ei, al lui Barb Pavel, care ține drapelul sprijinit de șold, Barbu Partenie, Mârza Gheorghiuc, Man Cornel, Barbu Cornel, Crișan Traian, Ion al lui Ambrozie, Simion al lui Bătutu, Doda de la pod, Mârza Florea, Curta Toader, Zaharie, Man Aurel, Ighian Traian, Potopea Partenie, Ighian Cornel, Jurca Emil, Traian al lui Popa, Căpudean Liviu, Tomșiț Ionuț, Magda Ștefan, Mărcuț, Camforel, Voica Partenie.

Pancarta cu „Galtiu. Trăiască Unirea și România Mare”, cu textul cusut cu litere în cele trei culori ale drapelului românesc, la fel ca și cele cinci floricele de pe mijloc, a fost făcută de cele zece fete ale grupului: Amalia (soră cu bunica lui Iencuț Popa, primarul comunei), Măriuca de la Mesentea (soră cu Florea Mârza, aflat în poză chiar lângă ea), Ișfănoaie (soră cu Milian al lui Mărie), Lucreția lui Hârceagă, Galeni Mârza – Profesoara, Frăsânica lui Barb Pavel, Măriuca lui Cornel al lui Muraru, Victoria lui Pătrușca, Armeana lui Belei, Riți a lui Cioflic.

Această simplă identificare mă ajută câteodată să înving muțenia imaginii bidimensionale a fotografiei, să dezleg liniștea acestei secunde, unde ei au pozat pentru istorie. În momentul imediat următor au tușit, probabil, și-au dres vocile, s-au mișcat cu siguranță, s-au dezmorțit și Samoilă Mârza le-a strigat cu vocea sa inimitabilă din spatele aparatului său, înainte să mai declanșeze o dată lampa de magneziu: „Nu vă împrăștiați! Încă o dată! Să fim siguri!”

Eugen CURTA, 2006