24 februarie: Dragobete. Ziua în care se iubește românește. Obiceiuri, tradiții și superstiții de ziua dedicată iubirii la români

24 februarie: Dragobete – Ziua iubirii la români. Ziua de 24 februarie este ziua dedicată Dragobetelor. Anual pe 24 februarie, românii sărbătoresc dragobetele. Este echivalentul românesc la Ziua de Sfântul Valentin. 

Dragobetele este, la români, corespondentul Zilei Îndrăgostiților de pe 14 februarie.  Este o sărbătoare care a apărut în perioada antică.

Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii.

Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete  nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale.  Dragobetele mai este denumit numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”

Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.

În funcție de zonă și regiune, obiceiurile de Dragobete variază.

Se spune că, în această zi, trebuie să fie veseli pentru a a fi fericiți tot anul.

Tradiții și obiceiuri de Dragobete

În unele părți ale țării, se crede că fetele care se spală pe față cu zăpadă de Dragobete vor fi frumoase tot anul. De asemenea băieții care își scot cămașa la soare vor fi puternici și sănătoși.

Este considerat un moment favorabil pentru începuturile romantice și pentru a exprima sentimentele de dragoste și afecțiune, prin mesaje de Dragobete.

În anumite zone ale țării, în această zi de mare sărbătoare, tinerii îmbrăcaţi în straie frumoase obişnuiau să se strângă în păduri şi să culeagă în buchetele cele dintâi flori ale primăverii.

Culesul florilor se continua cu voie bună şi cântece, cu un fel de joc numit “zburătorit”. La ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii le fugăreau, încercând să le prindă şi să le dea un sărutat.

Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc şi sărutul considerat echivalent al logodnei şi al începutului iubirii între cei doi. Înspre seara, logodna urma să fie anunţată comunităţii satului şi membrilor familiei.

Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an. Ei vor avea parte de belşug, fiind feriţi în schimb de boli şi febră.

Este o sărbătoare plină de culoare și bucurie, care aduce comunitățile împreună într-o atmosferă de sărbătoare și veselie.

Superstiții de Dragobete – ziua iubirii la români

În credința populară există încă numeroase practici, obiceiuri, superstiții, precum:

„Băieții și fetele au deci credință că în această zi trebuie și ei să glumească, să respecte sărbătoarea, pentru a fi îndrăgostiți tot timpul anului . Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat și viceversa.”

„Flăcăii și fetele ies afară, la câmp, unde fac horă și petrec astfel cu multă veselie. Băieții pleacă împreună cu fetele după urzici.”

„Dacă o pasăre nu s-a împerecheat în acea zi, nu se mai poate împerechea și umblă ciripind din loc în loc, până moare.”

„Dragobetele sărută fetele“

„O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin și va fi drăgăstoasă în tot cursul anului.”

„Dacă timpul era favorabil, fetele și feciorii adunați în cete ieșeau în pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelul și brândușa de primăvară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători de peste an.”

„Uneori feciorii și fetele aveau obiceiul de a se însoți, adică de a se înfârtăți și de a se însurăți. În ziua aceasta se îmbrățișau și se sărutau, își jurau că nu se vor supăra sau minți și că se vor ajuta la nevoie.”

„În ziua aceasta se începe orice lucru, că merge cu spor; se scutură, se așază în casă, ca să vie binele și averea, să se întoarcă la casă. Din ziua aceasta cloștele se întorc la cuib, încep a cloci, iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mănâncă așa de mult; asemenea și copiii se întorc de la mâncare și oamenii mai umblă pe afară, nu mai mănâncă așa de mult, ca iarna.”

„Cel ce lucrează atunci ciricăie ca păsările toată viața.”

„Neținând, se strică ouăle sub cloști și nu scot pui.”

„Cine lucrează în această zi îi mănâncă păsările semănăturile.”

„La Dragobete (cap de primăvară) iese ursul din bârlog și, de-și va vedea umbra, intră iarăși în culcuș, că va mai fi ger.”

„Dacă în ziua de Dragobete plouă, primăvara e devreme. Alții cred că, dacă întâia și a doua zi a Aflării capului Sf. Ioan vor fi ploioase, primăvara va fi frumoasă.”

Dragobete vs Sfântul Valentin ( Valentines Day)

Zeu al dragostei în Panteonul românesc, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu Năvalnic.

Echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii și dragostei, obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în multe din satele românești.

Ani buni Valentin nu l-a putut opri pe Dragobete să ia avânt, dar nici Dragobete nu a reușit să-l elimine pe Valentin din peisajul românesc.

Competiția dintre cei doi este ilustrată pe siteul Ministerului Culturii cu baladă populară a înfruntării dintre Valentin-Dragobete:

-„Dragobete mă numesc / Şi-s din neam împărătesc, / Peste fete stăpânesc./ După vechile cutume / Din strămoşi şi de la mume / Sînt valah şi românesc, / Indigen, aborigen, / Autohton şi băştinaş, / Fiu din munţi şi din imaş. / Dar tu, câine venetic, / Cu obrazul de calic, / Cine eşti, cum te numeşti / Şi ce cauţi în ţara noastră / Mândră ca o floare-n glastră? /

– Valentin eu mă numesc, / Sînt din neamul preoţesc, / În Apus eu stăpânesc; / Mii de moluri mă slăvesc, / În McDonald’s mă hrănesc, / Cu inimi mă-mpodobesc. / Dar tu, măi ţăran barbar, / Cu opinci şi cu iţari, / Cum cutezi să mă înfrunţi? / – Valentine, măi străine, / Stai tu în Apus la tine, / Şi io-n Răsărit la mine, / Dacă vrei să-ţi fie bine.

-Dar decât să ne certăm, / Mai bine să ne-mpăcăm / Şi un cântecel cântăm. / Valentin şi Dragobete / Împart turmele de fete / Blonde, roşii şi brunete, / Jumătate tu, jumătate eu, / Jumătate eu, jumătate tu, / Să-nfrăţim şopul cu clopul / Şi să facem mol în codru”.

Când a fost menționat Dragobete pentru prima dată la români

Posibil una din cele mai vechi mențiuni scrise despre Dragobete provine din Transilvania, comuna Beclean, judeţul Brașov, pe un Triod tipărit în 1774, păstrat într-o biserică greco-catolică din Calbor, aceasta fiind descoperită de Nicolae Iorga: „Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”.

Dacă ținem cont de interesul față de fenomenele meteorologice manifestat cu precădere în intervalul 1838-1859, conform lui Tudor Sălăgean, și în lipsa altor repere cronologice mai clare, am putea considera că această însemnare i-ar putea aparține unui preot sau cantor, activ în această perioadă potruvit cultura.ro.