Bianca Iuga și Alba24, în căutarea modelelor. Cristina Irian și poveștile în imagini, descoperite sub un copac

”Fiecare om îngrămădit de societate și de modele în sintagma <om obișnuit> sau <om de rând> are povestea lui”, de Bianca Iuga

Cristina Irian este doctorand la UNARTE, cu o lucrare în care, în cuvinte simple, face cercetare legată de muzee. Când stai de vorbă cu ea, descoperi că, dincolo de cercetare, știe să pună informațiile pe care le-a strâns vizitând muzee mari și mici prin tot felul de orașe din lumea largă în povești interesante. Așa afli că muzeele nu mai sunt în zilele noastre doar niște spații mamut care găzduiesc exponate, ci spații versatile, care se reinventează permanent, astfel încât să convingă vizitatorul să vină și să revină. De fapt, Cristina are capacitatea de a transforma un subiect oarecare într-o poveste.

Cristina mai este și unul dintre membrii echipei care a realizat proiectul Dacia – autoturismul copilăriei, alături de Albert Vrăbiuță, care a fost invitatul de săptămâna trecută.

Vezi Bianca Iuga și Alba24, în căutarea modelelor: Albert Vrăbiuță, fotograful pasionat de Daciile copilăriei

Iar modul în care au ajuns să lucreze împreună este în sine o poveste. Albert fotografia vechi mașini Dacia în sesiunile lui de fotografie stradală, iar Cristina găsea pe stradă, aruncate pe jos, niște diapozitive cu momente din viața unor oameni, unul dintre ele cu o familie alături de o mașină Dacia 1300.

Fără să se cunoască, Cristina și Albert s-au gândit că există o poveste de spus. Și au ajuns la un proiect comun, Dacia – autoturismul copilăriei, care spune povești în imagini și povești în cuvinte, povești despre mașini și povești despre oameni.

Proiectul Dacia – autoturismul copilăriei poate fi găsit AICI.

Proiectele fotografice ale Cristinei le puteți găsi AICI

Ce răspunzi, dacă ai fi întrebată foarte simplu care este modelul tău în viață? Cum ai fi răspuns în liceu? Cum ți s-au schimbat reperele de-a lungul timpului, dacă s-au schimbat?

Eram destul de micuță atunci când, deși trebuia să citesc lecturi obligatorii pentru școală, am ales, în răspăr, din bibliotecă, o carte în două volume, numită: „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, de J.W. Goethe. „Anii…” m-au captivat atât de mult încât, la examenul de admitere la liceu, m-am abătut de la subiect și de la drumul lui Nică spre școala de la Iași, din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, trecând cu seninătate prin anii de ucenicie și de călătorie ai lui Wilhelm, cu ceva riscuri, pentru că ieșeam bine din șablonul comentariilor la modă (abaterea a avut un final fericit). Cu Goethe, scriitorul și călătorul, m-am împrietenit pe viață după anii de ucenicie și după călătoriile lui în Italia. Acestuia i-au urmat alți călători, exploratori, împreună cu foarte multe drumuri și schimbări de direcție. O frază din partea a doua a „Anilor…” lui Goethe spunea cam așa: „Viața aparține celor vii, iar cel care trăiește trebuie să fie pregătit pentru schimbări”.

O carte/ un sfat/ o poveste care îți definește viața, care ți-a definit reperele?

Ar fi mai multe povești cu munți desenați, urcați, las aici două întâmplări trăite la vârste foarte diferite.

Povestea 1 este despre schimbări de adresă și peisaj. Eram foarte mică și obișnuiam să desenez pe pereți umbrele jucăriilor din cameră (țin minte că cel mai bine conturat a fost un clovn cu umbrelă). După mutarea dintr-un oraș de munte într-unul cu coline, mi s-a făcut dor de peisajul pe care îl știam de la geamul camerei din casa de la care ne mutasem bagajele. Mi s-a părut nimerit să desenez cu carioca pe fereastra de la cameră umbra muntelui – lipsă în orașul cu coline. Cu timpul m-am obișnuit cu schimbările de peisaj, dar muntele de cariocă a fost de mare ajutor.

Povestea 2 este despre o vizită pe o insulă aflată în mijlocul unui lac. Acum câțiva ani am pornit cu un vapor de turiști spre o mică insulă despre care, de fapt, mi se spusese că pot trăi liniștită și fără să o văd. Dar, hai, am zis, să o vedem, măcar că nu e ceva spectaculos. Insula pe care am coborât era plină roată, pe la poale, de terase, magazine de suveniruri și alte locuri asemănătoare, iar, pe undeva, se vedea un drum rudimentar care urca spre un loc în care nu se vedea umbră de om. Acesta a fost și momentul unei prime despărțiri, mulți „vecini de barcă” rămânând să dea târcoale teraselor, alții luând-o pe drumul care ducea spre vârful micului munte al insulei. Pe parcurs, însă, mulți colegi de drum au abandonat, iar, în vârful bizarei insule acoperită de măslini, am ajuns o mână de oameni care, deși nu ne cunoșteam, am început să ne salutăm atunci când treceam unii pe lângă alții. La întoarcere, la debarcader, ne-am întâlnit cu toți „vecinii de barcă”, și unii și alții cu experiențele personale legate de această limbă de pământ pe care am stat împreună în același interval de timp. Fiecare om părea mulțumit de alegerea făcută și, probabil, chiar era. Alegerile noastre sunt diferite și este normal să fie așa. Dacă vrei musai să ajungi în vârful unui munte, nu te neliniști, dacă ești bine echipat, inclusiv cu răbdare, o să ajungi, nu e mare aglomerația. Uneori, cine știe, poate e chiar mai bine să admiri de la masa terasei întreaga priveliște.

Dacă ai face o listă cu personaje care ar putea fi modele pentru tinerii de azi, ce nume ar cuprinde lista asta? (personaje istorice, mari nume din știință, artă, literatură, persoane publice de azi etc.)

Sunt o persoană fără listă (când mă gândesc la liste, singura care îmi vine în minte este cea a Aryei Stark din romanul lui J.R.R. Martin). Aceste „modele”, „personaje de listă”, s-au format într-un anumit context de care sunt legate ca alegeri și traiectorii de viață, iar în calitatea lor de personaje sunt mai degrabă rezultatul unor ficțiuni, a unor repetate straturi de rescrieri. Găsesc că e complicat să propui un astfel de personaj – model unui om care trăiește într-un alt context istoric, geografic sau social, pentru că ar fi nerealist și frustrant.

Cred că mai util este pentru un om să-și exerseze mușchiul gândirii critice și să conștientizeze nevoia de a-și crea sau de a găsi un context adecvat obiectivelor personale, pe care să le urmărească mirat și maleabil, cu mintea alertă la acel „connecting the dots”.

Ce persoane mai mult sau mai puțin publice de azi ar putea fi modele de urmat, persoane la care să ne uităm cu admirație?

Fiecare om îngrămădit de societate și de modele în sintagma „om obișnuit” sau „om de rând” are povestea lui, cel puțin la fel de consistentă, și cu siguranță mai reală decât cea livrată de așa-numitele persoane-model. Important este să ai răbdare să asculți, să împarți apele între viața trăită pe viu și cea livrată prin șabloane-modele ale zilei.

Lipsa soclurilor și a zidurilor consistente construite între oameni mă convinge mai mult decât nevoia unor „modele de admirat” (mă întreb imediat: Model pentru cine? pentru ce? Cui îi folosește? Cine monetizează și cum această admirație?). În spatele construcției unui model-personalitate publică se află o echipă de oameni care robotesc în jurul acestuia, al proiectului său. Spre cine să îmi îndrept admirația?

În locul ideii de om-model prefer să mă îndrept spre acel ceva care poate fi remarcabil, fie om, fie copac, fie cine știe ce lucru care mă duce spre o poveste și, din ea, spre alți oameni, copaci, lucruri.

Remarcabil pentru mine rămâne un copac, copacul nefolositor despre care povestește înțeleptul Zhuangzi (Chuan Tzu).

Într-o parcare, sub un copac, într-o zi teribil de ploioasă, am găsit câteva diapozitive aruncate pe jos, cuprinse deja de apă și de pământ. Am cules micile bucățele de peliculă de pe jos, le-am dus acasă, unde le-am lăsat să se usuce și le-am scanat. Viața unor oameni era în ele, orele bune ale călătoriilor lor cu o mașină Dacia 1300, roșie, un picnic la marginea drumului, un fotograf necunoscut. Vă las imaginile aici, poate știți ceva despre ei. Despre Dacia, mașina, și despre oameni precum cei din diapozitivele acestea, am încercat să povestim, cu răbdare, cât mai multe lucruri, în prima parte a proiectului Dacia 50 – Autoturismul, împreună cu Albert Vrăbiuță, Cristian Bassa și Valentin Maier.