Reportaj în talciocul din Alba Iulia. În căutarea chilipirului absolut, printre vechituri fără valoare

Bărbatul negricios și îndesat, îmbrăcat în treningul de duminică, modelul cu glugă, șterge tacticos cu o bucată de cârpă cupeul unui Volkswagen Sharan, în așteptarea clienților.

Este 7 dimineața în piața de vechituri din Alba Iulia și comercianții mai matinali și-au întins deja păturile pe jos.

Unii se ceartă pentru un loc mai bun, iar alții, resemnați, își pun marfa pe unde apucă, lângă niște bălți.

Amatorul de chilipiruri găsește de toate: de la ce a aruncat el la gunoi în timpul săptămânii, lucruri complet inutile, până la drujbe, piese auto, cauciucuri și automobile. Dincolo de cumpărături, oamenii merg acolo și să se uite și să simtă pulsul pieței.

O dată pe săptămână, un teren viran de lângă Alba Iulia, situat la marginea cartierului ”Lumea nouă”, se umple de lume.

Vânzători guralivi care trag adânc din țigară și beau cafea din pahare de plastic, dar și potențiali cumpărători în așteptarea chilipirului suprem care să le facă cu ochiul de sub muntele de gunoaie și vechituri, se amestecă pestriț printre pături, gunoaie și bălți. Cererea și oferta în concept absolut! Aici, nici un preț nu este fix, totul se poate negocia.

Piese de mașină a căror utilitate vânzătorul nu o cunoaște, lanterne, cuțite, cauciucuri de bicicletă, munți de haine vechi, aparate de radio pline de praf, televizoare din anii 80, casete, cărți în limba germană, ceasuri de mână nefuncționale, telefoane vechi de toate culorile, încărcătoare de telefon înnodate unele de celelalte, tranzistori și bobine, papuci vechi și desperecheați, scânduri, farfurii, un fier de călcat, mașinuțe de fier, jucării stricate, tablouri, baterii, un volan, un mixer, căni ciobite, o mașină de tuns iarba, biciclete, automobile și multe alte lucruri de care oamenii în general sunt fericiți când scapă… reprezintă oferta de nerefuzat a talciocului.

Te apucă bănuiala că totul este, până la urmă, un schimb de vechituri între locuitorii orașului, avându-i pe vânzători ca intermediari.

Vânzarea merge, dar nu prea. Lumea se uită și strâmbă din nas; tabloul despre care vânzătorul să nu știe că valorează mii de euro, n-a apărut nici astăzi.

Nici ceasul de firmă, la 20 de lei, nu merge, și nici cuțitele chinezești nu sunt iatagane pierdute de turci.

Majoritatea lucrurilor chiar sunt ceea ce par: vechituri fără valoare. Adio realism magic, că tot am văzut între niște cărți cotorul decolorat și zdrențuit al ”Erendirei…” lui Gabriel Garcia Marquez.

”Hai șefu să îți dau o bandă de izolat să îți lipești cărțile alea de ți le cumperi tu”, încearcă un vânzător de nimicuri să agațe puțină speranța de o glumă, urmărindu-l cu privirea pe un bătrân bine îmbrăcat, ”genul care ar căuta cărți”.

Dar bătrânul nici nu-l aude și se oprește direct la coadă la mici. Pentru că micii la grătar sunt cealaltă atracție majoră a târgului.

Mirosul lor trece pe deasupra ”tarabelor” improvizate, se strecoară pe lângă mașinile parcate la vânzare și îi înnebunește pe comercianți, care abia așteaptă să facă primii bani.

Bărbatul negricios și îndesat, îmbrăcat în treningul de duminică, modelul cu glugă, șterge tacticos cu o bucată de cârpă cupeul unui Volkswagen Sharan, în așteptarea clienților.

”6900 lei, NEG!”, scrie mare pe parbriz. ”Ce are boss, de costă 6900?” întreabă un tânăr fără față de client.

Comerciant de meserie, negriciosul se face că nu înțelege sensul întrebării: ”Are aer condiționat!”