REPORTAJ: „Păştenii”, „Prăgşorul”, „Statul la vase”, „Pomeana copiilor” – obiceiuri de Paşti, în Alba

Unul dintre obiceiurile mai noi din judeţul Alba se păstrează de aproape 70 de ani la Vinerea, localitate aparţinătoare oraşului Cugir. Denumit „Păştenii”, obiceiul a fost iniţiat de unul dintre foştii preoţi ai satului şi presupune ca toată cheltuiala pentru pregătirea Paştilor să fie suportată de localnicii care au împlinit sau împlinesc în anul respectiv vârsta de 60 de ani.

Preotul ortodox din Vinerea, Mircea Moşneag, povesteşte că localnicii în vârstă de 60 de ani sunt numiţi „păşteni” şi oferă vinul, cumpără lumânări, pâine, iar toate acestea sunt duse la casa unuia dintre păşteni. În Joia Mare, este organizată o procesiune religioasă la care participă sătenii îmbrăcaţi în costume populare şi preotul, care merg la casa păşteanului, unde se oficiază o slujbă şi se iau pâinea, vinul şi lumânările, sunt puse în desagi şi duse la biserică pentru a fi folosite la slujba de Înviere. Localnicii din Vinerea spun că obiceiul a devenit nelipsit şi în fiecare an „păştenii” se întrec care să organizeze mai bine „Paştile”.

În schimb, unul dintre cele mai vechi obiceiuri, atestat etnografic în jurul anului 1750, se păstrează în zona Munţilor Apuseni, în localitatea Bistra, cea mai mare comună, ca întindere, din Europa.

Obiceiul, denumit „Toaca Paştilor” sau „Prăgşorul”, începea din Joia Mare, când feciorii satului mergeau în pădure, căutau un lemn de paltin cu rezonanţă şi făceau o toacă, pe care mai apoi o atârnau în curtea bisericii din localitate.

Bătrânii din Bistra povestesc că acum obiceiul s-a modificat puţin, astfel încât toaca este adusă din turla bisericii şi atârnată de un par, urmând ca apoi să fie bătută şi păzită de 12 tineri necăsătoriţi, numiţi „crai”.

În Vinerea Mare, tinerii, după ce s-au spovedit şi s-au împărtăşit, instalează toaca în curtea bisericii şi încep organizarea pazei, amplasând şi nişte ţevi speciale „de puşcat”, un fel de artificii artizanale. „Craii” bat toaca şi puşcă din ţevi până luni dimineaţă, perioadă în care, dacă toaca este furată, trebuie să o răscumpere de la hoţi şi totodată să suporte organizarea balului din a doua zi de Paşti. De asemenea, în noaptea de Înviere, „Mormântul Domnului” este păzit simbolic de „crai”, garda schimbându-se de mai multe ori în timpul nopţii. Duminică seară, în ziua de Paşti, este ales în curtea bisericii „primul crai”, care, după tradiţie, este feciorul ce urmează să se căsătorească în acel an.

După trei nopţi în care au păzit toaca, luni, craii schimbă uniformele militare cu straie populare şi, însoţiţi de un taraf, cutreieră localitatea, din casă în casă, strigând „Hop, hop, hop, vivat”. Primesc bani şi ouă de la săteni şi invită fetele la balul „Prăgşorului”. Ei aleg totodată şi „prima crăiasă”, care, împreună cu primul crai, va juca primul joc la balul de „Prăgşor”. Balul este organizat din banii tuturor sătenilor.

Primarul comunei Bistra, Traian Gligor, spune că obiceiul ar fi fost adus în zonă în jurul anului 1750, de către episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron, originar din Bistra, iar în prezent tradiţia se păstrează prin implicarea comună a celor două biserici, ortodoxă şi greco-catolică.

Obiceiul de la Bistra are şi o continuare în Duminica Tomii, prima de după praznicul Învierii Domnului, când are loc „Prăgşorul Mic”.

Un alt obicei din vechime este „Statul la vase”, organizat în a doua zi de Paşte la Şugag, pe Valea Sebeşului. Obiceiul a fost reînviat în 2008, după aproape 20 de ani de când nu a mai fost organizat şi, potrivit etnografilor, este foarte vechi.

Marius Moga, unul dintre cei care îşi trag originile din Şugag şi angajat al Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba, povesteşte că obiceiul a fost reînviat cu greu, deoarece tinerii considerau că e ruşinos să mai participe la o asemenea tradiţie.

Moga spune că tradiţia presupunea ca toţi tinerii căsătoriţi de la sărbătoare de Paşti trecută până la cea prezentă să se îmbrace în haine populare de nuntă şi să stea la nişte mese în curtea bisericii din localitate. Acolo, ei primesc din partea rudelor, a prietenilor şi a consătenilor vase pentru gospodărie, ca dar de nuntă.

În vechime, obiceiul presupunea ca tinerii să primească vase de lut, însă în prezent cadourile constau în vase de sticlă, porţelan sau inox necesare în gospodărie.

Marius Moga povesteşte că, înainte de 1989, cu doar câţiva ani înainte de a fi întrerupt obiceiul, familiile care „stăteau la vase” ajunseseră să primească chiar şi maşini de spălat, care se fabricau la acea vreme la uzina din Cugir.

„Fala la ciobani era mare şi cel mai de preţ dar era atunci o maşină de spălat de la Cugir. Vă imaginaţi cât se chinuiau să o care la biserică, unde avea loc «Statul la vase»„, relatează Moga.

Poate cele mai inedite obiceiuri de Paşti se păstrează în satul Presaca Ampoiului din comuna Meteş, unde, în a doua zi de Paşti, sunt organizate trei manifestări – „pomeana copiilor”, „fugăritul mirelui” şi „jucatul lopţii în bâtă”.

Primarul comunei Meteş, Traian Ursaleş, susţine că „pomeana copiilor” este un obicei unic în România, care începe în Duminica Floriilor, când femeile din sat duc făină la „prescurariţă”, adică o femeie din localitate care coace prescurile pentru biserică.

Prescurăriţa face câteva sute de colaci, unii dintre ei de dimensiuni mici, care vor fi folosiţi la „pomeana copiilor”. În a doua zi de Paşti, după slujba religioasă, colăceii vor fi aşezaţi pe iarbă, în curtea bisericii, pe două rânduri, iar în interiorul lor femeile satului vor pune ouă roşii. Toţi copiii din sat se vor aşeza apoi, câte unul, în spatele colăceilor, primind „pomeana” sfinţită de preoţi.

Traian Ursaleş afirmă că sărbătoarea este interpretată, din punct de vedere religios, ca o celebrare a cultului morţilor, pomana dată copiilor simbolizând o pomană dată în numele celor morţi şi al celor care nu au fost pomeniţi niciodată în biserică.

După terminarea slujbei religioase, urmează „fugăritul mirelui” – o cursă în care tânărul din sat care s-a căsătorit ultimul în anul anterior este fugărit de doi feciori necăsătoriţi. Dacă este prins, mirele va trebui să-i cinstească pe ceilalţi tineri, în timp ce sătenii vor spune glume şi vor râde pe seama lui, iar dacă nu va fi prins, el va trebui cinstit de către urmăritori cu vin şi bucate.

Bătrânii satului povestesc că, în vechime, obiceiul se practica în ziua nunţii, când mirele era fugărit de feciorii satului.

Cel mai inedit moment din a doua zi de Paşte rămâne însă „jucatul lopţii în bâtă”, un sport local asemănător oinei tradiţionale româneşti. Băieţii satului formează echipe de câte cinci sau opt jucători, trasează terenul şi înfig doi ţăruşi în pământ – unul de la care se porneşte şi unul la care trebuie să se ajungă. Jucătorii trebuie să parcurgă dus-întors distanţa dintre cei doi ţăruşi fără să fie loviţi de „loptă”, o minge făcută din cârpe legate. Jucătorii echipei adverse vor lovi lopta cu bâte, având dreptul la câte trei lovituri, iar fiecare jucător care îşi epuizează loviturile schimbă rolul cu cel pe care trebuia să-l lovească cu lopta. Echipa care îşi va epuiza prima loviturile va fi declarată învinsă.

Cel mai cunoscut obicei de Paşte, care se păstrează atât în judeţul Alba, cât şi în majoritatea localităţilor din Transilvania, este „Stropitul” sau „Udatul”.

Etnografii spun că obiceiul stropitului de Paşte a fost adus în Transilvania în perioada Evului Mediu, de către saşi, fiind preluat în toate zonele locuite de germani şi mai apoi în comunităţile maghiare, dar şi româneşti.

Obiceiul este păstrat atât la credincioşii ortodocşi, cât şi la cei romano-catolici, reformaţi sau greco-catolici şi presupune ca, în a doua de Paşte, băieţii să stropească toate fetele cu parfum.

Tinerii formează grupuri în funcţie de prietenii şi merg „la udat”, primind în schimb de la gazde cozonac, prăjituri, ouă roşii şi vin. La ţară, se păstrează încă obiceiul ca băieţii să îi întrebe pe părinţii fetelor dacă primesc cu udatul, spunând următorul vers: „Am fost într-o pădure verde, am văzut o viorea albastră, care stătea să se ofilească. Îmi daţi voie să o stropesc?”.

Stropitul fetelor se făcea în vechime cu apă, însă, din secolul al XIX-lea, obiceiul s-a modificat astfel încât băieţii folosesc acum sticluţe cu parfum.

Obiceiul stropirii fetelor se păstrează încă, în special în comunităţile de germani şi saşi, simbolizând bunăstarea şi beatitudinea.

Andrei, un tânăr în vârstă de 19 ani din Alba Iulia, este unul dintre cei care vor participa în acest an la obiceiul „udatului”. Tânărul spune că a cumpărat special o sticluţă de parfum „de firmă”, pentru a-şi uda prietenele în a doua zi de Paşti.

„Obiceiul l-am aflat de la bunici, iar la început furam parfumurile sau spray-urile mamei. Cred că acum este un pretext să ne întâlnim cu toţi prietenii după sărbători”, povesteşte Andrei.

Dan LUNGU, MEDIAFAX