Eveniment
Bianca Iuga și Alba24, în căutarea modelelor. Adina China Birta: „Ieși în lume, fă lucruri bune și frumoase, fii fericit!”
Adina China Birta s-a născut și a crescut la Cugir, a copilărit cu cete de copii ieșiți la joacă prin cartiere, într-un oraș unde locuia împreună cu părinții și toți bunicii. Cu o mamă profesoară de matematică, ea însăși pasionată de științe reale, a mers la facultate la București, unde a și rămas, a muncit cu seriozitate, a construit o carieră și o familie. Dar asta este doar o biografie seacă.
Adina mai este omul acela pe care ne dorim să îl avem alături ca să ne inspire cu sinceritatea și onestitatea cu care privește lumea, este prietena aceea din liceu la care ai petrecut Revelionul în adolescență, este omul pe care te bucuri să îl cunoști, cu care îți face plăcere să bei o cafea și să stai de vorbă. Și ceea ce o face specială este exact acest firesc, normalitatea cu care își trăiește viața, își educă cei trei copii, face echipă cu soțul ei.
Da, Adina vorbește firesc despre lucruri normale și simple. Despre cum fiecare dintre noi trăim alături de oameni absolut obișnuiți care ne inspiră prin gesturi mici, prin liniște și echilibru. Despre cum o profesoară poate ajuta un copil să își găsească vocația, să își descopere un mare talent. Despre cum mama ei i-a arătat că te poți reinventa la orice vârstă și în orice vremuri, important e să vrei. Despre cum bunicul care era un model pentru toată lumea din oraș era mereu sărbătorit de zeci de vecini, colegi și prieteni. Despre cum nu e nevoie să facem toți lucruri extraordinare, ci doar să facem lucruri bune și frumoase. Da, Adina este o bucurie de om!
Ce răspunzi dacă discuția despre modele în viață s-ar reduce la o singură întrebare: care este modelul tău în viață?
Cred că prima și prima dată mă gândesc la mine în momentele bune; în momentele în care sunt mai obosită feeling-ul ăla e modelul. Adică un sentiment de liniște, de fericire, copii și prieteni, timp. Un sentiment luminos.
Apoi mă gândesc la bunicii mei, care au știut să aibă un echilibru în viață. Este adevărat că, gândindu-mă acum mai bine la anii copilăriei, nici nu îmi aduc aminte de cineva care să fi fost epuizat, să muncească prea mult.
O bunică mai trăiește, are 88 de ani și încă își lucrează grădina. Grădina ei este superbă, curtea este plină de flori. De primăvara până toamna târziu stă singură în casa ei de la Cugir, unde mai are o soră, are prieteni. Soțul ei, moș Palea, adică Pavel, a fost un copil plecat de lângă Arad, din Ineu, adus de mână de taică-su și înscris la școala profesională din Cugir, se temea că nu o să fie acceptat pentru că erau chiaburi, desi ei doar aveau niște boi, nu erau bogați. Face școala profesională, apoi reușește să facă și facultate, apoi ajunge într-o poziție din care era trimis de fabrică în țări exotice din Africa, în anii când din România nu puteai să ajungi nici până în Ungaria. Era foarte căutat de toată lumea pentru sfaturi, era un model pentru vecini, pentru colegi. La ziua lui, și de naștere, și de Sf. Petru și Pavel, dar mai ales de Petru și Pavel, se umplea curtea și se dansa în curte.
Celălalt bunic are o poveste fantastică: a fost orfan de mic, a fost copil de trupă la armată și acolo și-a descoperit talentul la muzică, ajungând să cânte în fanfara regelui. După ce s-a căsătorit cu bunica mea, au stat la Sinaia, iar folclorul familiei spune că, chiar înainte să vină comuniștii, o perioadă scurtă, au locuit în casa lui Enescu. Apoi s-au mutat la Cugir și ei – el era din Cugir, bunica era din Orăștie. La Cugir s-au angajat la fabrică și a început să cânte în corul fabricii, apoi în corul bisericii, a construit catedrala și cred că e singurul mirean înmormântat acolo.
Erau doi oameni în copilăria mea care însemnau muzică în orașul nostru: unul era bunicul meu, celălalt era profesorul Paul Vulcan, care se ocupa de grupul Prietenia la Casa PIonierilor, unde am fost și eu. Ce energie a putut să adune în Cugir! Datele mele native erau spre real, mate-fizică, poate și pentru că atunci când era însărcinată cu mine mama era studentă la matematică. Dar datorită acestor oameni am văzut că există și altceva pe lume – artă muzică.
Și maică-mea este un model fantastic. A fost profesoară de matematică foarte mulți ani, după care, când am venit să dau admitere la facultate în București, a venit cu mine și a văzut un anunț, că Editura Didactică angajează redactor de matematică. Și s-a gândit să dea concursul ăla, pentru că erau două examene exact în zilele în care eram și eu în examene. A luat concursul și la 39 de ani, fără nici un ban în buzunar, a venit în București, la un job nou, care nu era foarte bine plătit și a luat-o de la capăt, s-a reinventat profesional. A ajuns un editor de carte foarte respectat, autor de manuale, are o grămadă de manuale de matematică cu ea ca autor.
Cum ai fi răspuns în liceu? Ce era cool pentru tine la vârsta copiilor tăi?
În anii 80 aveam vârsta de azi a fiicei mele, Mara și atunci aveam MTV la o antena parabolică. Un domn de la noi din oraș care era, cred, profesor la Politehnică, și-a construit o parabolică și de la el porneau firele în tot orașul. Dar ce vedea el vedeam toți – toată ziua stătea pe MTV, seara punea o oră de Sky News și apoi era Sky Movies până dimineața. Câteodată copilul lui butona și ce vedea el se vedea și la noi, ne trecea prin Rai, prin alte programe. Văzând MTV, eram conectați la Occident, un mare salt față de anii precedenți când aveam muzică doar la radio.
Apoi aveam în jur tot felul de adulți, vecini, rude – mă simțeam bine în preajma lor și acum realizez de ce. Poate îmi plăcea pentru că era tot timpul vesel, optimist, pentru că era relaxat, pentru că nu punea etichete, pentru că vedea lucrurile diferit. Atunci nici nu eram antrenați în copilărie să vedem asta, să ne putem întrebările astea. Pentru că am fost o generație nevoită să ne antrenăm singuri, să ne descoperim singuri. Și din păcate și părinții noștri, ei sunt mai sacrificați decât noi din punctul ăsta de vedere.
Am fost învățată așa: că trebuie să muncești, că trebuie să fii serios, că întâi e datoria. Și pe parcursul anilor a trebuit să învăț singură și să descopăr pe pielea mea sau mai mult sau mai puțin dureros că, de fapt, alte lucruri care nu mi s-a spus și nu mi s-au transmis cu subiect și predicat sunt la fel de importante. Cum e relaxarea, să faci din plăcere, cum e să fii atent emoțional în jur. Și pe măsură ce am descoperit astea pe pielea mea mi-am dat seama că modelele au fost în jurul meu și că acum mi se deschid ochii și văd la oamenii ăia de ce îmi plăceau și atunci nu știam de ce.
Ce le place azi copiilor tăi?
Au avut diferite etape. Când era mic, Alex nu avea laptop, telefon și tabletă nici atât, și a avut o perioadă când a fost pasionat de muzică și o perioadă de desene animate. Așa a început să învețe japoneză și așa s-a dus spre liceul pe care l-a făcut unde a învățat intensiv japoneză, dinspre muzică, iar acum este vorbitor de japoneză. Vorbește japoneză, coreană, islandeză, suedeză le studiază la facultate, anul ăsta stă în Islanda. Și uite cum a ajuns să studieze pornind de la desene și apoi de la muzica asta asiatică – japoneză, coreană.
Cred că un rol în talentul ăsta la limbi străine l-a avut faptul că a avut o bonă unguroaică când era mic, de când avea cam 2 ani până la 4 ani, și cred că vorbitul la vârsta aia mica i-a deschis niște centri.
Alex a avut și norocul să își găsească talentul. Și un rol în descoperirea talentului la limbi străine l-a avut profesoara de engleză din clasa a V-a, doamna Corina Despot, mama lui Adi Despot. Această doamnă i-a dus pe toți din clasă la a vorbi cursiv lucrând în echipe, făcând proiecte, făcând niște chestii uau, astfel încât copiii au învățat de plăcere și au progresat fantastic.
În clasele I-IV Mara a făcut baschet și cred că a ajutat-o ca spirit de echipă și disciplină. Apoi, acum niște ani a fost pasionată de Instagram și influenceri. Eu neavând cont pe Instagram decât de un an, nu prea știam ce se întâmplă, dar eram odată la Baia Mare și niște copii în mall vin la ea. Și aflu că ea avea mii de followers, că era ceva vedetă. Acum vreo trei ani a făcut niște instameet-uri, ea împreună cu niște prieteni – avea 11-12 ani. După o vreme s-a plictisit și s-a retras. Cred că a vrut să își testeze ea puterile, s-a lămurit și nu a continuat. Dar mi se pare fantastic, eu nu m-aș fi gândit la vârsta aia să organizez un eveniment. Acum este pasionată de make up și se gândește să facă un business – vrea să îi cumpăr un set professional și să facă machiaj contra cost.
Cea mică este la vârsta la care se bucură când mergem la Cugir și iese singură cu copiii pe stradă. Asta este, poate, pentru copiii din București cel puțin, cea mai mare privațiune: că nu sunt liberi să iasă afară să se joace cum ne jucam noi. Nu mai ies cete de copii în cartiere, singuri, liberi.
O carte. Un sfat. O poveste.
Din punct de vedere literar am două pasiuni în ultimii 10-15 ani. Îmi place foarte mult Khaled Hosseini. Cărțile lui au o emoție aparte care vine nu din a-ți imagina ceva, ci din a trăi ceva și a putea să dai mai departe. Și el în sine mi se pare a avea o poveste fantastică – doctor care se duce acasă în Afganistan, într-un context familial, trăiește povestea din primul roman și începe să o scrie. Și apoi renunță la meseria de medic și devine scriitor ca să spună povești la 40+ ani. Mi se pare o schimbare fantastică. La fel, foarte mult mă emoționează cărțile Svetlanei Alexeevici. Care nici măcar nu spune nimic, doar pune oglinda, ea e doar un transmițător, de fapt. Și mi se pare foarte important ce face, pentru că eu cred că mare parte din degradarea asta a societății de acum vine din faptul că generațiile noastre au trăit doar un wellbeing, au uitat războiul, consumăm doar entertainement și nu ne mai folosim gândirea critică pentru că nu mai știm ce e aia pericolul. Și memoria asta, a ceea ce a fost, trebuie să rămână.
Sfatul cred că ar fi: Să nu uităm de noi! Uite un lucru pe care cred că trebuie să îl învățăm pentru copiii noștri Pentru că mesajul care ni s-a dat nouă a fost: ieși în lume și fă lucruri extraordinare! Iar eu cred că mesajul pe care noi trebuie să îl dăm copiilor noștri este: ieși în lume și fii fericit! Fă lucruri bune, frumoase, fii fericit!
Dacă ai face o listă cu figuri istorice sau personalități care ar putea fi modele pentru copiii tăi, ce nume ar cuprinde lista asta? Ce persoane mai mult sau mai puțin publice de azi ar putea fi modele de urmat, persoane la care să ne uităm cu admirație?
Marie Curie mi se pare un model pentru că a avut curaj să înfrunte lumea și să facă ce și-a dorit atât profesional, cât și personal.
Urmăriți Alba24.ro și pe Google News