Cetatea din Alba Iulia sau despre privilegiul irosit de a construi ceva de la zero

Când ai o coală albă în față, ai o infinitate de posibilități de a o umple cu ceva, depinde cu mâna cui ții condeiul. Dacă îl ții cu mâna pictorului, ți-ar putea ieși un tablou colorat, asortat, cu tot felul de interpretări posibile, care te trage de privire de câte ori treci prin fața lui. Dacă îl ții cu mâna poetului, el ți-ar putea picura coala cu silabe, cuvinte sau versuri care îți schimbă starea când le acorzi atenție. Dacă ții condeiul între degete de arhitect, îți face linii, curbe, piramide, taluzuri, copăcei și râuri minuscule, care te pot face să te simți în parcul Güell din Barcelona, într-un enterprize, pe o stradă elvețiană cu omuleți care se salută doar pentru că există, sau oriunde altundeva.

Ei bine, dacă acel condei ajunge într-o mână oligofrenă și analfabetă, fără viziune sau cultură, coala ta poate fi mâzgălită cu creionul rupt, ferfenițită și pătată cu tot felul de lichide, ape, uleiuri, nisipuri sau alte elemente din filme diferite, iar rezultatul va fi, în cel mai bun caz, un kitsch grav. Cam așa ca în Cetatea din Alba Iulia, singura cetate Vauban din Europa cu Grădină Japoneză.

Parcă nu demult, Cetatea nu era mai mult decât locul prin care treceai dacă voiai să ajungi pe jos din parcul de la catedrală până în centru, locul în care-ți duceai musafirii la muzeu și la Mihai Viteazul, punctul în care se adunau tinerii întunecați și talentați ai orașului, care preferau să stea sub castanii uriași decât pe bulevard, să se pupe pe bănci ascunse sau să cânte la chitări fără să îi gonească nimeni. Exista chiar și faună în Cetate. Plină de mlaștini, bătrâna fortificație orăcăia din toate colțurile, abundând de broaște, tritoni, salamandre sau mormoloci, prin șanțuri, spre freneticul deliciu al celor care făceau o pasiune din a-și pierde zilele prin jurul târâtoarelor, și spre oripilarea fără margini a celor exasperați de duhorile care te acompaniau în orice plimbare pe lângă zidurile umede de cărămidă ale cetății istorice.

Publicitate

S-au dus acele vremuri și acum sunt atât de încețoșate încât nici nu-ți mai vine să crezi că au existat. Acum, de când cu fondurile europene și cu moda reabilitărilor, Cetatea a devenit un fel de Place de la Concorde de Alba Iulia. Pe aleile din Cetate nu mai pășești pe piatra cubică neagră, lustruită timp de secole de cei care au călcat-o fără să o distrugă, așa cum făceai până deunăzi. Calci pe pavaje de ultimă generație, gri închis, gri deschis, albe, negre, cărămizii, pătrate, lunguiețe, aliniate, întrepătrunse, așternute în forme rectangulare, circulare, liniare, toate prefabricate. Practic, aproape că nu există modalitate de pavare a unui drum, pe care să nu o găsești în Cetatea din Alba Iulia.

Cărămizile zidurilor, la fel. Vechi, noi, umede, uscate, roșu închis, roșu deschis. Uitându-se la ziduri, ochii tăi parcă tocmai au acceptat o provocare de a finaliza conturul unui desen neterminat și își iau libertatea de a fi nonconformiști.

Te plimbi printre copaci noi, egali și perfecți, pe străduțe pietruite, mărginite de câte-o clădire veche sau de câte una nouă, de câte-un perete gri-pietros, sau galben-lămâie, și din loc în loc dai, acum e-acum, de câte-o statuie. Pe același sistem, te întâlnești cu tot felul de opere. Și de bronz și de magneziu cu staniu, și de piatră și de beton, și grecești și romane, și moderne și clasice, și suprarealiste și medievale și neocomuniste. Să nu cumva să-ți imaginezi vreo perioadă artistică și să nu găsești un exponat aferent ei prin Cetate. Seria de busturi de lângă Sala Unirii, cu nume și ani, a fost amplasată acolo în alte timpuri, înaintea inexistentului masterplan de renovare a zonei.

Și dacă te gândești puțin, din această ratatouille a Transilvaniei, lipsește totuși ceva: sensul, atât în accepțiunea românescă, de „înțeles”, cât și în cea englezească, de „bun simț”.

La grămezile de bani care au fost zmulse din buzunarele albaiulienilor, românilor și europenilor pentru toată această varietate de podoabe care împopoțonează tot ce se găsește între faldurile zidurilor de cărămidă și pe platourile Cetății din Alba Iulia, te-ai fi așteptat la ceva cel puțin special. La ceva care să ți se lipească de creier după o plimbare pe aici.

Ți-ar fi plăcut poate să îți faci o poză cu un personaj de bronz care, în trecut, a trăit, gândit, creat chiar în locul în care stă acum. Și care are un nume de care ai mai auzit. Și pe care să îl ții minte și de care când auzi să te gândești la locul acela din Cetate.

Și dacă tot te afli într-un loc istoric, în care te năpădesc patriotisme și iubiri naționale, să sperăm că ai cultura la degetul mic, pentru că dacă nu, când vezi Clopotul Unirii, o să crezi că în 1918 ne-am unit cu Bucureștiul, nu cu Crișana, pentru că pe statuia aceea scrie că în Rezoluțiunea Marii Adunări Naționale s-a consemnat Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara „Românească”, nu „Ungurească” așa cum a fost de fapt.

Te gândești că nu ar fi costat cu nimic în plus față de ce s-a consumat, ca să existe puțin sens în tot procesul „punerii de chestii” prin Cetate? Ca să te simți și tu respectat în sensibilitatea ta de om cu exigențe care le transcend pe cele ale unui cercopitec?

Ei bine, din nefericire, nu s-a gândit nimeni la tine în felul acesta. Nu a interesat pe nimeni dacă te deranjează kitsch-ul sau dacă îți place logica, armonia sau cultura. Cei care au decis cum se face dezvirginarea socio-culturală a Cetății din Alba Iulia s-au comportat ca niște academicieni vulgari cu diplome cumpărate, care vorbesc cu accent de la țară și au manșetele unsuroase, care nu respectă nicio regulă și nicio valoare, care trag bombe de praf în ochii populaţiei ca să-şi acopere grosolăniile.

Lasă-ți, deci, sensibilitățile și finețurile altundeva când te plimbi prin Cetatea din Alba Iulia, bucură-te dacă e soare afară și auzi vreun tril de pasăre, nu te întrista dacă, atunci când faci slalom printre statui, nu înțelegi ce reprezintă ele, mânăncă o înghețată de fistic și gândește-te bine că ei, cei care fac toate astea posibile au nevoie doar de votul tău.

Citește și Misterul statuilor din Cetatea Alba Carolina: Costuri reale, semnificații ascunse și „opțiuni artistice” care nu bat cu istoria

Citește și PREŢ SCANDALOS: Poarta a II-a a Cetăţii din Alba Iulia a costat cât un bloc cu 4 etaje. Nu este restaurare ci o construcţie asemănătoare

Citește și Şeful Corpului de Control al Ministerului Culturii, surprins de un paparazzo. Vezi cum sunt verificate lucrările de restaurare din Cetatea Alba Iulia

Citește și Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România cere răspunsuri privind lucrările desfăşurate în Cetatea Alba Carolina