„Porumbelul” pus în vârful stâlpilor funerari la tinerii necăsătoriţi, obicei păstrat în cimitirele din satul Loman. Constantin Brâncuşi s-ar fi inspirat din arta lor

Un obicei precreștin, de origine, se pare, indoeuropeană, se păstrează încă într-un sat din Munții Sebeșului, în Loman. Acolo spre deosebire de mormintele femeilor, cele ale bărbaților nu au cruce, ci un stâlp de lemn, cu bogate ornamente geometrice, rareori cu motive vegetale.

Cele al tinerilor necăsătoriți se remarcă prin porumbelul pus în vârful stâlpului, artă din care s-ar fi inspirat și Constantin Brâncuși atunci când a realizat Coloana Infinitului sau diferitele motive ale păsării mitice.

Răspândit odinioară în multe sate din regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei și, sporadic, în sudul Carpaților, obiceiul stâlpilor funerari, care amintesc de vechile credințe în nemurirea sufletului, și cel al porumbelului, al „Păsării Suflet”, cum a denumit-o folcloristul Gheorghe Pavelescu, mai este păstrat azi doar în Munții Sebeșului. Rând pe rând, obiceiul a dispărut, fiind deja în anii ’40 o raritate, mai fiind păstrat cu sfințenie în Loman, un sat de munte, în care predomină păstoritul și creșterea vitelor.

Potrivit preotului paroh Nicolae Popa, prin monumentele funerare executate din lemn, cimitirul din Loman constituie un domeniu vast al artei populare.

„ Principalele categorii ale acestor monumente din cimitir sunt Crucile, așezate la mormântul femeilor, Stâlpii, la cel al bărbaților, și Porumbelul ce însoțește stâlpul și bradul puși la mormântul flăcăilor morți înainte de căsătorie. (…) Mărimea crucilor variază după vârstă. La femeile decedate în plină floare a vieții se pun cruci mai înalte decât la fetițe sau la femeile bătrâne. De același criteriu se ține seama și în gradul de ornamentare. Lucrate cu cele mai simple unelte, crucile sunt împodobite cu motive exclusive geometrice”, a arătat preotul paroh.

Potrivit lui Popa, stâlpii funerari sunt de origine precreștină, fiind înrudiți îndeaproape, ca structură și funcție, cu stâlpii totemici. „Datorită cercetărilor arheologice putem afirma că aceste monumente de artă sunt relicve prețioase ale cultului coloanei, cu o foarte mare răspândire în Orient, și care a pătruns pe teritoriul țări noastre la sfârșitul neoliticului”, a explicat acesta.

Stâlpii, ciopliți de obicei din lemn de stejar, de salcâm sau frasin, pentru a fi mai rezistenți, sunt în formă de obeliscuri în patru sau șase fețe, cu un diametru de 12-15 centimetri. Dimensiunile lor variază, în funcție de vârsta celui decedat, la copii și bătrâni fiind mai mici decât la feciorii morți înainte de căsătorie. Fețele stâlpilor sunt sculptate de jos până sus cu diferite motive geometrice, cum ar fi rombul, rozeta, cercul, crucea, linia zig-zag, elicea și, mai rar, elemente florale. La fel ca pe o cruce, pe stâlpi se sculptează sau se scrie cu vopsea numele celui decedat, precum și anul nașterii și al morții.

La bătrâni, stâlpul se termină cu o cruce făcută din aceeași bucată, iar la tineri cu o scândură aplicată orizontal peste vârful stâlpului, în care se fixează sulița ce susține porumbelul. Pe stâlpul tinerilor se agață și un clopoțel.

„Un alt element interesant al artei funerare din cimitirul Loman îl constituie porumbelul sau pasărea-suflet, care se pune numai la stâlpul feciorilor morți necăsătoriți. Obiceiul se păstrează și astăzi”, a specificat preotul paroh.

Porumbelul este cioplit, în general, din lemn de brad sau tei, fiindcă se lucrează mai ușor, și este executat de către același meșter lemnar care face și stâlpul. Mărimea porumbelului este cea naturală, uneori însă poate fi mai mică sau mai mare. Ca reprezentare, de cele mai multe ori porumbelul are aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. Porumbelul este vopsit în albastru închis sau în cenușiu.

El se pune numai la feciori neînsurați și niciodată la neveste sau bărbați căsătoriți.

„Semnificația acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care își imaginează sufletul sub formă de pasăre, credință la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, a arătat Gheorghe Pavelescu într-o monografie etnofolclorică despre „Valea Sebeșului”.

El a menționat că păsările funerare, stilizate de meșteri anonimi milenii de-a rândul, au atras atenția lui Constantin Brâncuși, inspirându-l în creația Măiastrei, și a lui Lucian Blaga, care le evocă în „Pasărea sfântă”. „Și tot din acest fond artistic folcloric s-a răsucit în infinit Coloana Recunoștinței a aceluiași Brâncuși. Desprinsă din vechii tradiții și obiceiuri, arta stâlpilor funerari transmite, în material perisabil, forme și motive ce sfidează timpul, demonstrând înaltul potențial artistic al poporului nostru. Din acest tezaur folcloric Brâncuși a prelucrat două motive: pasărea-suflet și octaedrul stâlpilor funerari, introducând astfel în cultura contemporană universală o experiență de veacuri a poporului român”, a apreciat Gheorghe Pavelescu.

El a afirmat că obiceiul are o origine străveche. „Desigur, nu poate fi vorba de o datare precisă, dar prin faptul că pasărea se punea în general numai în legătură cu stâlpul, nu și cu crucea morților, putem afirma că acest obicei datează dinainte de creștinism”, a opinat etnologul.

Pavelescu a menționat că tipul acesta de stâlp funerar prezintă, de altfel, o foarte mare asemănare cu stâlpii totemici de la alte popoare, care au rolul de a proteja mortul împotriva duhurilor rele.

Potrivit unor răspunsuri date în 1942 de localnici din mai multe sate în care încă se mai păstra obiceiul se afirma că porumbelul apără trupul mortului să nu îi facă rău vreun duh, că e păzitorul mormântului sau că veghează la căpătâiul mortului și alungă spiritele rele care încearcă să-i neliniștească liniștea.

Primul care s-a arătat preocupat de această artă funerară a fost un profesor german, Otto Lauffer, în 1926, pe vremea când obiceiul era păstrat în toată regiunea dintre Sibiu și Orăștie.

„Poporul român din sudul Transilvaniei a păstrat, mai ales în satele de munte, obiceiul de a pune la mormântul feciorilor decedați necăsătoriți un stâlp cu o pasăre cioplită din lemn, simbolizând sufletul răposatului. (…) Având o origine străveche, indo-europeană, practicarea acestui obicei la noi este o dovadă a rădăcinilor ce ne leagă de civilizațiile străvechi ale lumii euroasiatice, dar și a conservatorismului culturii noastre populare”, a afirmat Gheorghe Pavelescu.

Etnologul a arătat că Brâncuși a sculptat diferite motive ale păsării mitice la români, referitoare la pasărea sufletului, pasărea fără somn și pasărea de aur. „Paralel cu acestea, sculptează Cocoșul solar, Pasărea Măiastră și Pajura. În procesul proiectării mai multor variante ale Coloanei nesfârșite a conceput și o variantă cu o pasăre imensă cu aripile deschise, care trebuia așezată în vârful coloanei pentru a simboliza ‘Pasărea-Sufletului’ luându-și zborul în infinit. Însă, a renunțat la idee, rămânând la varianta pe care a construit-o la Târgu Jiu”, arată în „Pasărea Suflet” Gheorghe Pavelescu.

Potrivit profesorului de istorie Nicolae Afrapt, „Coloana Infinitului este o reluare, pare-se, a unui stâlp de la Loman, la dimensiunile uriașe, care redă imensitatea”. Afrapt a precizat că nu există dovezi că Brâncuși ar fi trecut pe la Loman, dar că există altceva, respectiv legăturile peste munți, în transhumanță, între oierii din Loman și din satele din Mărginime cu așezările de la sud de Carpați, din Oltenia, care au preluat din obiceiurile ardelenilor.

sursa: agerpres